Michelangelo (1475 - 1564)
10 19 59 104 132 157 165 237 259
10Se toarnă din potire coifuri, spade,
iar sângele lui Crist se vinde – ciuturi!
Nu spini și cruce vezi, ci săbii, scuturi:
răbdarea însuși lui Isus îi scade...
Ar sângera spre cer până-n Pleiade
dacă-ar sosi-n romanele ținuturi;
s-ar face pentru pielea-i împrumuturi
și-n drumul faptei bune baricade!
Cum am pierdut, pot pierde-orice tezaur,
dar cel în mantii sfinte mă îngheață,
precum Meduza din ținutul Maur.
Ce alinare ne-ar mai sta în față,
când știm că-n cer n-au preț nici bani, nici aur
și un alt semn a stins cealaltă viață?
Traducere de C. D. Zeletin La inceputul paginii
19Din veci natura-nvață,
făcând copila și femeia,
cum s-o desăvârșească pe aceea
ce-mi arde inima și mi-o îngheață.
Deci, în dureri, o viață
nu m-a-ntrecut vreun om;
chin, spaimă, plâns molcom
prind, pe măsura cauzei, tărie.
La fel și-n bucurie,
nu-i om si nu va fi asemeni mie.
Traducere de C. D. Zeletin La inceputul paginii
59Când se iubesc doi oameni în tăcere,
încât destinul ce-ntre ei se-mparte
rănind pe unul, altul e pe moarte,
și-n două inimi caste stă o vrere,
și când, eternizat, un suflet cere
din două trupuri zbor spre cer, departe,
când c-o săgeată două piepturi sparte
aprinde-Amor cu tainică putere
și când ei speră cu înfrigurare
într-un sfârșit comun și, peste-aceste,
iubindu-se, nu se iubesc pe sine
și când iubirea lor e mult mai mare
decât o mie de iubiri, cum este
în stare supărarea să-i dezbine?
Traducere de C. D. Zeletin La inceputul paginii
104Acel ce timpul din nimic creat-a,
nu înainte de-a ne da vieți nouă,
i-a dat - dar mai întâi i-a frânt în două –
un soare-aprins și luna-nvecinata.
Lăsă norocul, iară sorții roata,
a pus hazardul în plămada-mi nouă
și m-a dat nopții! Ca doi stropi de rouă
ne-asemănăm! Așa mi-a fost lăsata...
Și mă imit, ca noaptea fără stele
ce-i neagră pe cât e mai crescătoare:
m-afund în rău și plâng și beznei seamăn.
Dar mă mângâi, căci dat e nopții mele
să fie luminată de-acel soare
ce tu îl ai, prin soartă, frate geamăn.
Traducere de C. D. Zeletin La inceputul paginii
132Când tot trecutul meu îmi vine-n minte,
și mie des îmi vine,
o, lume falsă, îmi dau seama bine
cum rătăcește omeneasca ginte:
simțirea ce consimte
momelii și plăcerilor deșarte,
aduce sieși o durere grea.
Azi știu, c-am încercat-o mai-nainte,
cum tu promiți în parte
odihna ce n-o ai în zestrea ta
și nici n-o vei avea.
Mai greu bătrânul mântuirea știe,
decât cel care piere în pruncie.
Traducere de C. D. Zeletin La inceputul paginii
157Când, doamnă, sunt cu tine,
al vieții duh dispare
din piept spre mădulare:
un mișcător și un prea dulce bine,
că sufletul se-abține
în calea lui firească
și de atâtea bucurii mă lasă.
Dar când te duci, el vine,
prea plin, să-1 locuiască -
un ajutor mortal în propria-i casă.
Când te întorci, mă-apasă
plecarea lui din pieptu-mi, ca o jale.
Astfel, torturi egale-s
și răul și-ajutorul sau norocul:
când prea iubești e cel mai rău mijlocul.
Traducere de C. D. Zeletin La inceputul paginii
165Cine-și obligă ochii să adore
își pierde judecata
și teama i-i răsplata:
mai mult se-nșeală cel ce-n el se-ncrede,
precum urâtu-n ore
de reverie prea frumos se vede;
O, doamnă, mă veți crede:
nu sunt vrăjit de-a clipelor risipă
când v-aș vedea, căci rar văd ochii voștri,
ce-s zăvorâți unde-abia dorul zboară.
Ci m-a aprins o clipă
și vă revăd mereu ca-ntâia oară.
Traducere de C. D. Zeletin La inceputul paginii
237O, ce alese desfătări procură
integrei minți întâia dintre arte,
ce oglindește-n lut ori în stânci sparte
ce-avem mai viu în frageda faptura!
Iar dacă vremea aprigă și dură
sluțește frumusețea, avem parte,
din tot ce-n noi trezea plăceri deșarte,
de-ntâia amintire-n zona pură.
Traducere de C. D. Zeletin La inceputul paginii
259Poți să înalți cu flacăra dorinței
speranța, nu în van fiind râvnirea,
căci Domnul de ne-ar fi urât simțirea,
de ce-ar fi dat chip lumii și ființei?
Slăvesc izvorul păcii și-al voinței,
de ce mi-aș pune-n altceva iubirea,
când Tu ții sufletul divin, ce firea
mi-o-înnobilează si o dă credinței?
Speranța-i vană în acea făptură
ce-n frumuseți iubește pieritorul
pe care, ceas de ceas, îl soarbe-abisul.
Speranța-i dulce în ființa pură
necoborând cu trupul, schimbătorul,
ori moartea, și-o așteaptă Paradisul.
Traducere de C. D. Zeletin
Texte culese din Michelangelo, „Poezii”, Editura Minerva, București, 1986, Colecția Biblioteca pentru toți La inceputul paginii
|