Michelangelo

Se toarnă din potire coifuri, spade, 
iar sângele lui Crist se vinde – ciuturi! 
Nu spini şi cruce vezi, ci săbii, scuturi: 
răbdarea însuşi lui Isus îi scade...

Ar sângera spre cer până-n Pleiade 
dacă-ar sosi-n romanele ţinuturi; 
s-ar face pentru pielea-i împrumuturi 
şi-n drumul faptei bune baricade!

Cum am pierdut, pot pierde-orice tezaur, 
dar cel în mantii sfinte mă îngheaţă, 
precum Meduza din ţinutul Maur.

Ce alinare ne-ar mai sta în faţă, 
când ştim că-n cer n-au preţ nici bani, nici aur 
şi un alt semn a stins cealaltă viaţă?

Traducere de C. D. Zeletin

Din veci natura-nvaţă, 
făcând copila şi femeia, 
cum s-o desăvârşească pe aceea 
ce-mi arde inima şi mi-o îngheaţă. 
Deci, în dureri, o viaţă 
nu m-a-ntrecut vreun om; 
chin, spaimă, plâns molcom 
prind, pe măsura cauzei, tărie. 
La fel şi-n bucurie, 
nu-i om si nu va fi asemeni mie.

Traducere de C. D. Zeletin

Când se iubesc doi oameni în tăcere,
încât destinul ce-ntre ei se-mparte
rănind pe unul, altul e pe moarte,
şi-n două inimi caste stă o vrere,

şi când, eternizat, un suflet cere 
din două trupuri zbor spre cer, departe, 
când c-o săgeată două piepturi sparte 
aprinde-Amor cu tainică putere

şi când ei  speră cu înfrigurare 
într-un sfârşit comun şi, peste-aceste, 
iubindu-se, nu se iubesc pe sine

şi când iubirea lor e mult mai mare 
decât o mie de iubiri, cum este 
în stare supărarea să-i dezbine?

Traducere de C. D. Zeletin

Acel ce timpul din nimic creat-a, 
nu înainte de-a ne da vieţi nouă, 
i-a dat - dar mai întâi i-a frânt în două – 
un soare-aprins şi luna-nvecinata.

Lăsă norocul, iară sorţii roata, 
a pus hazardul în plămada-mi nouă 
şi m-a dat nopţii! Ca doi stropi de rouă 
ne-asemănăm! Aşa mi-a fost lăsata...

Şi mă imit, ca noaptea fără stele 
ce-i neagră pe cât e mai crescătoare: 
m-afund în rău şi plâng şi beznei seamăn.

Dar mă mângâi, căci dat e nopţii mele 
să fie luminată de-acel soare 
ce tu îl ai, prin soartă, frate geamăn.

Traducere de C. D. Zeletin

Când tot trecutul meu îmi vine-n minte, 
şi mie des îmi vine, 
o, lume falsă, îmi dau seama bine 
cum rătăceşte omeneasca ginte: 
simţirea ce consimte 
momelii şi plăcerilor deşarte, 
aduce sieşi o durere grea. 
Azi ştiu, c-am încercat-o mai-nainte, 
cum tu promiţi în parte 
odihna ce n-o ai în zestrea ta 
şi nici n-o vei avea. 
Mai greu bătrânul mântuirea ştie, 
decât cel care piere în pruncie.

Traducere de C. D. Zeletin

Când, doamnă, sunt cu tine,
al vieţii duh dispare
din piept spre mădulare:
un mişcător şi un prea dulce bine,
că sufletul se-abţine
în calea lui firească
şi de atâtea bucurii mă lasă.
Dar când te duci, el vine,
prea plin, să-1 locuiască -
un ajutor mortal în propria-i casă.
Când te întorci, mă-apasă
plecarea lui din pieptu-mi, ca o jale.
Astfel, torturi egale-s
şi răul şi-ajutorul sau norocul:
când prea iubeşti e cel mai rău mijlocul.

Traducere de C. D. Zeletin

Cine-şi obligă ochii să adore 
îşi pierde judecata 
şi teama i-i răsplata: 
mai mult se-nşeală cel ce-n el se-ncrede, 
precum urâtu-n ore 
de reverie prea frumos se vede; 
O, doamnă, mă veţi crede: 
nu sunt vrăjit de-a clipelor risipă 
când v-aş vedea, căci rar văd ochii voştri, 
ce-s zăvorâţi unde-abia dorul zboară. 
Ci m-a aprins o clipă 
şi vă revăd mereu ca-ntâia oară.

Traducere de C. D. Zeletin

O, ce alese desfătări procură 
integrei minţi întâia dintre arte, 
ce oglindeşte-n lut ori în stânci sparte 
ce-avem mai viu în frageda faptura!

Iar dacă vremea aprigă şi dură 
sluţeşte frumuseţea, avem parte, 
din tot ce-n noi trezea plăceri deşarte, 
de-ntâia amintire-n zona pură.

Traducere de C. D. Zeletin

Poţi să înalţi cu flacăra dorinţei 
speranţa, nu în van fiind râvnirea, 
căci Domnul de ne-ar fi urât simţirea, 
de ce-ar fi dat chip lumii şi fiinţei?

Slăvesc izvorul păcii şi-al voinţei, 
de ce mi-aş pune-n altceva iubirea, 
când Tu ţii sufletul divin, ce firea 
mi-o-înnobilează si o dă credinţei?

Speranţa-i vană în acea făptură
ce-n frumuseţi iubeşte pieritorul 
pe care, ceas de ceas, îl soarbe-abisul.

Speranţa-i dulce în fiinţa pură 
necoborând cu trupul, schimbătorul, 
ori moartea, şi-o aşteaptă Paradisul.

Traducere de C. D. Zeletin

Texte culese din Michelangelo, „Poezii”, Editura Minerva, Bucureşti, 1986,
Colecţia Biblioteca pentru toţi