Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Michelangelo

(1475 - 1564)

10
19
59
104
132
157
165
237
259


         

10

Se toarnă din potire coifuri, spade, 
iar sângele lui Crist se vinde – ciuturi! 
Nu spini și cruce vezi, ci săbii, scuturi: 
răbdarea însuși lui Isus îi scade...

Ar sângera spre cer până-n Pleiade 
dacă-ar sosi-n romanele ținuturi; 
s-ar face pentru pielea-i împrumuturi 
și-n drumul faptei bune baricade!

Cum am pierdut, pot pierde-orice tezaur, 
dar cel în mantii sfinte mă îngheață, 
precum Meduza din ținutul Maur.

Ce alinare ne-ar mai sta în față, 
când știm că-n cer n-au preț nici bani, nici aur 
și un alt semn a stins cealaltă viață?

Traducere de C. D. Zeletin

La inceputul paginii

         

19

Din veci natura-nvață, 
făcând copila și femeia, 
cum s-o desăvârșească pe aceea 
ce-mi arde inima și mi-o îngheață. 
Deci, în dureri, o viață 
nu m-a-ntrecut vreun om; 
chin, spaimă, plâns molcom 
prind, pe măsura cauzei, tărie. 
La fel și-n bucurie, 
nu-i om si nu va fi asemeni mie.

Traducere de C. D. Zeletin

La inceputul paginii

         

59

Când se iubesc doi oameni în tăcere,
încât destinul ce-ntre ei se-mparte
rănind pe unul, altul e pe moarte,
și-n două inimi caste stă o vrere,

și când, eternizat, un suflet cere 
din două trupuri zbor spre cer, departe, 
când c-o săgeată două piepturi sparte 
aprinde-Amor cu tainică putere

și când ei  speră cu înfrigurare 
într-un sfârșit comun și, peste-aceste, 
iubindu-se, nu se iubesc pe sine

și când iubirea lor e mult mai mare 
decât o mie de iubiri, cum este 
în stare supărarea să-i dezbine?

Traducere de C. D. Zeletin

La inceputul paginii

         

104

Acel ce timpul din nimic creat-a, 
nu înainte de-a ne da vieți nouă, 
i-a dat - dar mai întâi i-a frânt în două – 
un soare-aprins și luna-nvecinata.

Lăsă norocul, iară sorții roata, 
a pus hazardul în plămada-mi nouă 
și m-a dat nopții! Ca doi stropi de rouă 
ne-asemănăm! Așa mi-a fost lăsata...

Și mă imit, ca noaptea fără stele 
ce-i neagră pe cât e mai crescătoare: 
m-afund în rău și plâng și beznei seamăn.

Dar mă mângâi, căci dat e nopții mele 
să fie luminată de-acel soare 
ce tu îl ai, prin soartă, frate geamăn.

Traducere de C. D. Zeletin

La inceputul paginii

         

132

Când tot trecutul meu îmi vine-n minte, 
și mie des îmi vine, 
o, lume falsă, îmi dau seama bine 
cum rătăcește omeneasca ginte: 
simțirea ce consimte 
momelii și plăcerilor deșarte, 
aduce sieși o durere grea. 
Azi știu, c-am încercat-o mai-nainte, 
cum tu promiți în parte 
odihna ce n-o ai în zestrea ta 
și nici n-o vei avea. 
Mai greu bătrânul mântuirea știe, 
decât cel care piere în pruncie.

Traducere de C. D. Zeletin

La inceputul paginii

         

157

Când, doamnă, sunt cu tine,
al vieții duh dispare
din piept spre mădulare:
un mișcător și un prea dulce bine,
că sufletul se-abține
în calea lui firească
și de atâtea bucurii mă lasă.
Dar când te duci, el vine,
prea plin, să-1 locuiască -
un ajutor mortal în propria-i casă.
Când te întorci, mă-apasă
plecarea lui din pieptu-mi, ca o jale.
Astfel, torturi egale-s
și răul și-ajutorul sau norocul:
când prea iubești e cel mai rău mijlocul.

Traducere de C. D. Zeletin

La inceputul paginii

         

165

Cine-și obligă ochii să adore 
își pierde judecata 
și teama i-i răsplata: 
mai mult se-nșeală cel ce-n el se-ncrede, 
precum urâtu-n ore 
de reverie prea frumos se vede; 
O, doamnă, mă veți crede: 
nu sunt vrăjit de-a clipelor risipă 
când v-aș vedea, căci rar văd ochii voștri, 
ce-s zăvorâți unde-abia dorul zboară. 
Ci m-a aprins o clipă 
și vă revăd mereu ca-ntâia oară.

Traducere de C. D. Zeletin

La inceputul paginii

         

237

O, ce alese desfătări procură 
integrei minți întâia dintre arte, 
ce oglindește-n lut ori în stânci sparte 
ce-avem mai viu în frageda faptura!

Iar dacă vremea aprigă și dură 
sluțește frumusețea, avem parte, 
din tot ce-n noi trezea plăceri deșarte, 
de-ntâia amintire-n zona pură.

Traducere de C. D. Zeletin

La inceputul paginii

         

259

Poți să înalți cu flacăra dorinței 
speranța, nu în van fiind râvnirea, 
căci Domnul de ne-ar fi urât simțirea, 
de ce-ar fi dat chip lumii și ființei?

Slăvesc izvorul păcii și-al voinței, 
de ce mi-aș pune-n altceva iubirea, 
când Tu ții sufletul divin, ce firea 
mi-o-înnobilează si o dă credinței?

Speranța-i vană în acea făptură
ce-n frumuseți iubește pieritorul 
pe care, ceas de ceas, îl soarbe-abisul.

Speranța-i dulce în ființa pură 
necoborând cu trupul, schimbătorul, 
ori moartea, și-o așteaptă Paradisul.

Traducere de C. D. Zeletin

Texte culese din Michelangelo, „Poezii”, Editura Minerva, București, 1986,
Colecția Biblioteca pentru toți
La inceputul paginii