Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Mia Frollo

(... - ...; biografie)

E toamna care trece
Vechi scrisori
Între ziduri ca de gheață
Avatar
Elegie


         

E toamna care trece

	Dans le vieux parc solitaire et glacé
	Deux formes ont tout à l`heure passé.
				Paul Verlaine

Pășim tăcuți pe drumul cuprins de-nfiorarea
Apropiatei toamne, când nopțile coboară
Pe câmpuri de aramă o mantie ușoară
De frig, de dezolare, și doamnă e uitarea
A tot ce-a fost iubire și floare și lumină.
Pădurea de mesteacăni ușor și dulce geme,
Argintul ei pălește cu cea din urmă vreme
A verii... Înghețată se-nalță luna plină.
Țesută-n vraja verii, iubirea noastră pare
Acum, când totul moare, o palidă-arătare,
Cu părul de-ntuneric si zâmbetul de ură;
Cuvinte-nfiorate nu pot sa mai răsune,
Surâsul de durere ne-a-ncremenit pe gură
Și mâinile-nghețate nu vor să se-mpreune.

Din volumul “Flori de flăcări”, 1923
La inceputul paginii

         

Vechi scrisori

O, vechi scrisori, eu v-am găsit atâta de uitate,
Cu plicul mic, cu scrisul mic și vorbe-ndurerate,

Erați iubrea de demult a celuia pe care-acum
Cu-atâta dor, cu-atâta chin l-aștept mereu pe-același drum.

Eu v-am privit, și chipul lui mi-a apărut întunecat,
Eu v-am trăit, și visul meu era așa de-ndurerat.

O, vechi scrisori, mi-ați apărut ca o ciudată prevestire:
A fost atât de mult iubit și-așa de șubred în iubire.

Eu, în trecut, la voi, mereu, lăsa-voi gândul să mă poarte
Melancolia mea de-acum și gândurile voastre moarte,

Cu negre flori voi presăra întreagă așteptarea...
Ce rău făcut-ați, vechi scrisori: ați răzbunat uitarea!

Din volumul “Flori de flăcări”, 1923
La inceputul paginii

         

Între ziduri ca de gheață

De ce atâta soare și drag de vieață-n cale?
Aci e mănăstirea cu clopotul de jale.

Cum freamătă pădurea pierdută-n zări departe?
Aci sunt umbre negre cu zâmbete de moarte.

Merg una câte una, sub gânduri reci plecate...
Tu, care vrei odihna de clipe zbuciumate,

Tu, care porți în suflet atâta amintire
Și-n ochi oglinda vieții-nflorite în iubire,

Să nu bați cu nădejde la porțile-nvechite
De veșnicia vremii atât de liniștite;

Mai bine-ntoarce-ți pasul, de-i obosit acum,
Să guști uitarea caldă din viața de pe drum.

Din volumul “Flori de flăcări”, 1923
La inceputul paginii

         

Avatar

Când stai, răpit de visuri, în seara-nsângerată
De toamnă, lângă mine, și gândul tău l-ascult,
El o poveste-mi spune de-o țară depărtată -
Povestea lui trăită în vremea de demult.

O, da, erai amicul lui Phidias odată,
Și compunând o odă mergeai încet-încet
Spre casa lui cea albă de artă-nfrigurată,
Iar eu eram o sclavă venită din Milet.

Era aceeași seară de toamnă-nsângerată,
Să te privesc rămas-am pierdută-n colț de drum,
Iar ochii tăi pe ochii-mi s-au pironit deodată
Și mi-ai surâs atuncea surâsul tău de-acum.

Din volumul “Flori de flăcări”, 1923
La inceputul paginii

         

Elegie

de Francis Jammes

Când moartă-mi fi-va inima de marea mea iubire,
Pe verzile coline, pe drumuri înflorite,
Va rătăci ușoară suflarea mea în Fire,
Va străluci pe garduri în rouă înălbite.

Va flutura în noapte, în bruma cenușie,
În bruma îndulcită de farmecul de lună,
În frăgezia rozei ce-n vânt corola-adie...
Pe zidul vechi ce plânge ea va domni stăpână.

Se va opri în locuri tăcute,-ntunecate,
La marginea căsuței din satul adormit,
Va merge să mângâie mormintele tăcute
Cu inime micuțe ce viața n-au trăit.

Și chinul meu să fie atuncea mângâiere,
Și tinerii să-l simtă când vor pleca din sat,
Pe câmp, unde garoafe sălbatece-n tăcere 
Vor legăna iubirea nestinsă de păcat.

Te vei gândi, tu, dragă, la-aceste lucruri poate,
Te vei gândi atuncea la ziua întristată,
Vei plânge, iar vei plânge cu lacrimile toate
Plecarea mea. Sărutul va tremura deodată.

O, spune! Să ne spunem plecare fericită
Ca-n vremurile-acelea când pentru lungă cale
Se lutura batista pe fața ofilită
Și printre plopi... de-a lungul cărărilor din vale,

O, lasă-te întreagă-n durerea ta cuprinsă,
Obrazul plin de lacrimi usucă-l în blândețe,
Plecându-l să se culce pe inima-mi aprinsă,
Surâde-mi ca atuncea când suntem în tristețe.

Din volumul “Flori de flăcări”, 1923

Poezii culese din “Poeți de la Vieața Nouă”, Editura Pentru Literatură, București, 1968
La inceputul paginii