Ce beatitudine în vînt...
Ce săruturi ale nemărginirii...
Cum s-a schimbat viața mea, cît de calmă e-acum,
cît de înșelător de calmă...
Fericită crăiasa-a legendei,
mai multe furtuni decît sunt pe ocean îți bîntuie inima.
Oare porți în zadar o asemenea inima-n piept?
Timp, apleacă-ți urechea la cîntecul meu!
Cînt uneori astfel în iad, încît damnații răspund
ecoului cerului.
Nu, inimă, tu treci prin foc!
Nu-mi sperie oare destinul divina mea formă?
Micile duhuri ale fericirii oare nu se supun la un semn al propriei mîini?
Viitorul oare nu va veni cînd îl chem?
Septembrie 1918
|
