Când slova în veșmânt de sărbătoare,
Semeață părăsește simțământul,
Gândirea-i cumpănește-n drum avântul,
Iar inima îi dă aripi să zboare.
Cum prinde rădăcina în pământul
Udat de ploaia binefăcătoare,
La fel dezbobocește ca o floare
Și fapta, când plămada e cuvântul.
Dar când acestea toate împreună
Pornesc din pervertire și din ură,
Cu zornăeli și împroșcări de trombă,
Se schimbă adevărul în minciună,
Și doar nerușinarea-i e măsură,
În timp ce sufletul cinstit, sucombă.
Din volumul „Sonete – Roza gândului”, 1979
|
