Marcel Breslaşu

Din orisice nor care trece
iti poti fauri un radvan –
sa-ti poarte spre setaua cea rece
fierbintele vis nazdravan.

Nu crede-n stihia-i domoala,
in pasnicii-i pasi de batran.
Furtuna duc norii in poala
si-ascund cate-un fulger in san.

... Din orisice dangat de clopot
iti poti face-o scara la cer.
Al sangelui repede ropot
e singurul tau temnicer.

E inima ta pamanteana
facuta sa bata aici;
spre-a cerului palida geana
doar ochii ti-e dat sa-i ridici.

... Din orice copac al padurii
se poate ciopli un catarg –
dar cruntul sarut al securii
e pretul plecarii spre larg.

In ranile vesnic deschise
mai galgaie sevele-adanci.
Alminteri, corabia cu vise
isi spulbera prora de stanci. 

De ce te-ntorci, duioasa randunica,
din tara-n care-i vesnic Mai ?
Cu ce-a pacatuit faptura-ti mica?
Ce straji de foc in urma-ti se ridica?
Ce zei te-au izgonit din rai ?

Ai tulburat cu veselele-ti chiote
ale rapusilor tihnite liote,
ori necuprinsul ai cercat sa-l masuri
cu miazanoaptecele tale pasuri?

Nu-ti jinduiesc, prietina, norocul
de-a fi putut aievea sa-ti dezmierzi
ravna si-aripa, cantecul si ciocul
in apa lacurilor pururi verzi –
dar ma intreb, cum de-ai gasit mijlocul
sa-ti afli paradisul - si sa-l pierzi?!

- Nu stii, poete, ce plictis
E sa traiesti in paradis,
s-adormi in vis, sa te trezesti in vis,
in cercu-nchis
si dinainte scris!
Din zori in zori, acelasi aer cald,
din zari in zari, nisipul fara-un fald,
si-n departari, desertul de smarald al marii ...

Sa zbori, sa zbori – si zborul tau rotund,
fara chenar si fara fund,
sa-ti para o icoana a nemiscarii,
cand umbra rastignita pe nisip
isi zugraveste chinuitul chip
ca pe o stearpa falfaire de stindarde
adanc infipte-n duna care arde ...

Atunci-atunci cazi prada deznadejdii
Si-ajungi sa cauti o oaza de primejdii:
un nor ce trece peste fruntea boltii
- mai pura dupa ce se despresoara –
un fulger care-o sfasie cu coltii
- dar, pravalindu-se, o si masoara!

Nu! Rai si iad sunt una, sunt totuna,
cand porti in pieptul viu un suflet mort,
cum una sunt seninul si furtuna,
cand nu te-asteapta-n zare nici un port.

Si-ntregul cer o stramta colivie,
cand nu il poti largi cu-aripa ta,
purtand din tarm in tarm solia vie,
vestind ca primavara va sa vie,
trezind ecoul care-o astepta!

In zbor pieptis m-a sagetat popasul,
tacerea mi-a rodit un cant mai cald ...
Mi-am regasit aripele si glasul
mladii-n oglinda marii de smarald,
in tandarita mare de smarald,
in framantata mare de smarald.

si ma intorc ... Pentru a mia oare
Acum – aici – Acasa – in valtoare!

“Ma plec sub cea mai grea dintre poveri:
o jumatate veac de primaveri ...”
dar nu ma dau pe-un tanar – draga Doamne! –
ce cara-n carca ... douazeci de toamne! 

Ce-i “clasic“ azi – a fost candva “romantic“.
Doar ce-a fost “strigat“ a ramas “ecou“.

Ce-i azi “modern” - va fi odata “antic”.
Daca ajunge “vechi”, nici n-a fost “nou”

Chinuit de vise grele
nu-mi venea-ntr-o noapte somnul ...
Din pervazul unei stele
zis-a catre mine Domnul:

- Mesterindu-ti creatiunea,
nu lua pilda mea, copile,
daca vrei s-o faci CA LUMEA,
n-o poti face-n sapte zile! 

Da, esti batran ... Si totusi gusta
privelistea – atata cata-ncape
in ochii tai cu ostenite pleoape –
E drept, iti este zarea mai ingusta,
dar ti-e si cerul mai aproape.

Da, esti batran ... Si totusi canta
cura fetitei care te saruta,
cum ai cantat si-ai sarutat o suta,
batranule poet.
E drept ca sangele mai greu se infierbanta,
dar se si racoreste mai incet.

Da, esti batran ... Si totusi oare
nimica nu-ti mai poarta lira-n pantec?
Ti-a odraslit si cel din urma cantec?
Ti-a spus durerea pana-n varf si pana-n fund?
E drept, ti-e mana mai tremuratoare,
dar freamata si struna mai rotund.

Da, esti batran ... Si totusi, du-te
pe vechiul drum, la crasma de-altadata.
Iubeste, crede, canta si te-mbata
la nesfarsit, de la-nceput.
E drept, iluziile se pierd mai iute,
dar ai si mai putine de pierdut. 

O frunza, cea din urma, s-a desprins
si-ncearca pe spirala ce coboara
sa-nvaluie-n rotitul ei cuprins
rotatul pom ce-a fost odinioara.

Dar nu-i mai afla fragedul chenar,
orbacaind prin vantul care-o poarta.
O mana care dibuie-n zadar
sa-si naluceasca Primavara moarta ...

Apoi, se-asterne, scurt, c-un ultim spasm ...
Va povesti, ca maine, radacinii
cum a pornit si cum s-a-ntors in basm
din marea aventura a luminii.