Cât prinzi cu ochii, tot adâncul mării,
Sub bolți de cer, se zbuciumă, se frânge
Și se ridică-n taina depărtării
Ca niște munți cu crestele de sânge...
Și vântul trece, crainic al pierzării,
Și peste larguri spulberă și plânge
Ca un blestem, și-n negurile zării
Cântarea lui sălbatică se stânge...
Un chip uitat, de dincolo de lume,
Se-nalță-ncet în clocotul de spume,
Și către el genunea semn îmi face...
Aș vrea să plec, dar nu știu ce putere
Spre raiul sfânt al soarelui mă cere,
Și-n gând mi-așterne liniște și pace...
Din volumul „Sonete”, 1938
Texte culese din George Tutoveanu, „Versuri”,
Editura pentru Literatură, București, 1968
|
