Mai spune o vorbă, două, focului înainte de moarte,
ia urna trandafirului din vis și umple-o cu rouă
și plimb-o apoi în jurul mormântului pe care-l sapi
în arbori, în apă, în piatră, în stele.
Mai spune o vorbă, două, coloanei cerului de care se sprijină
ca-n podul unei case de țară săgețile strămoșilor tăi,
și capul de lup prin gura căruia
vâjâie vântul și noaptea,
cu hohote nedeslușite de râs sau de plâns.
Mai spune o vorbă, două, vetrei nestinse, cenușii curate
în care visează oseminte de zei sau de păsări
să rodească întunecatele mări fără somn,
câmpia cu greieri și marile spații din ochii lui Cronos.
Mai spune o vorbă, două, acestor sunete stranii,
bătând ca măzărichea în timpanele visului, acestor sunete
germinând pe limba pustiului și-n lingura
copilului care adoarme cu capul pe masa plină de daruri.
Mai spune o vorbă, două, focului înainte de moarte
se mistuie lucrurile până devin ele însele.
Din volumul „Parabola focului”, 1968
|
