Luminiţa Suse

Fiecare clipă este ocazia astrală
de a scrie 
cea mai frumoasă poezie
despre orice suflare
ori simţire oricât de banală
chiar erezie,
tot ce ne însufleţeşte 
este prilej de sărbătoare,
şi cum zâmbetul cel mai reţinut 
te eliberează râzând nebuneşte,
din sentimentul cel mai tăinuit
în acest univers
nu te poţi înălţa decât visând 
repetat la infinit
somnul de faur al aceluiaşi vers
din care te vei trezi 
sărbătorit în neştire
de cea mai pământeană iubire.

Fără sorţi de izbândă 
mă pândeşte lupoaica primei iubiri 
rănită şi la fel de flămândă
cu ochii de-aramă şi colţii subţiri.

Ce norocoasă mi-e libertatea, doar ea
îmi sălbăticeşte prin gânduri
atoatepăzită de-o stea
această lume lipsită de mirări mărunte 
cu semnătura păcii de sine în riduri
este numai şi numai a mea.

Semenii mei îşi poartă oglinzile-n frunte
în ele văd îngerul cu pumnii strânşi
haiducind la spate-mi prin codrii arămii
şi vulcanii sângelui încă nestinşi
din umbra inimii...

Ce mână
ridică noaptea la sine
şi amână
dictatura zilei de mâine?...

Nu mai ştiu
am dormit atoatevisând
până târziu
căzut-au soldaţii luminii
pe rând.

Pustiu
în frontul dintâi al furtunii
învingători - nici unii 
nici alţii - balans absolut
şi multe stele 
în giulgiul din noapte căzut 
pe degete grele
de lut
târându-şi rebel prin inele 
prezentul omniacut.

Nu trebuie să coborâm în pământ
ca să înrădăcinăm în foc
calea sângelui.

Nu trebuie să construim biserici
de lemn pe fiecare stea
a universului vizibil.

Nici să scormonim cerul cu sabia 
minţii până la mitra stelei 
ce ne-a născut.

Să lăsăm acum timpul să ne deşire 
crinii din colţurile pentagramei 
în care ne-a fost circumscris 
trupul,
ca o rană despicată 
în cinci lacrimi de sare, 
aşteptând trecerea apei prin ele.

Aşa o să îmbătrânim, perfecţi,
în aceste altare de oase 
până când
ne vom înălţa odată cu steaua
sângerând, în cădere, 
cosmologia inimii.

Învingătoare par a fi mereu eu
în lupta cu acest torent ateu
lipsit de pudoare
ce-mi descoase intermitent
cu foarfeci albastre şi ace lichide
pleoapele strânse tare
peste livada de cireşe pietroase
din colivia-mi de coaste livide...

Dar ce bănuială de lacrimă acidă
ca un vis de răzbunare
al norilor din somnul iubirii plenare
se rupe din ochi verzi de omidă?...

Doamne, şi cu ce foame îmi strică 
a inimii cămaşă din zale de sticlă...

Nu îmi mai prisosesc cuvintele fierbinţi
greierii minţii cad fluierând înăuntru 
peste muchii ascuţite de gânduri
păsările tac orbind îngheţate 
în moalele ochilor.

Centura de siguranţă de mult a pierdut
mirosul de colonie posesivă
a bărbatului iubit,
nu, nu mi-am transcris carnea încă 
într-un manual al simţurilor 
cu unică întrebuinţare.

Expresia aceasta de inimă împietrită
cu aorta retezată timpuriu şi laş
ce mă dublează din oglinda 
retrovizoare nu mi se potriveşte 
nicidecum şi mă irită

orice asemănare cu Venus din Milo

nu mă eliberează
din închisoarea speranţei în bine, 
chiar aşa inadecvat încălzită, acum când 
zilele trec dezbrăcate de sărbătoare,
da, legile nou votate permit 
astfel de nebunii sociale,
şi nuduri defilează triumfal pe trotuare
 

în timp ce eu aleg să rămân 
femeia cu chibrituri demodate
incinerând vise evanescente şi încăpăţânate, 
rime albe de poeme postmoderniste,
în acest oraş locuit de statui protocolare,
comunicând numai ce este
politic corect,

ieşind tot mai rar din pepeni sau din inimă
în iarna ce exilează concret 
sub orice aspect
eu încă aştept să ard pe dinăuntru 
sau pe dinafară.

La picioarele tale - o umbră căzută din cuib.
Îţi spui că este în zadar, oricum moare
n-o s-o ridici tu din gheaţă, nici din tăciuni,
nu este suficient loc pe placa aceasta tectonică
pentru gesturi inutile şi destabilizatoare,

numai copiii cred necondiţionat în minuni.

Şi este păcat să încerci, din mai multe motive,
ca pe propriul tău ochi drept să o îngrijeşti
când în ochiul celălalt pândesc pisici viteze
torcând din privirile lui pofte nefireşti.
La sânii lor te-ai rotunjit, răsfăţat cu antiteze

şi nu mai eşti copil, nici impresionabil, nici uşor.

Eşti un specimen puternic, perfect adaptat
la realitatea colectiv acceptată, un supravieţuitor,
nu-ţi îndrăzneşte dreptul cât păşeşte stângul,
cu pisici mioape te-ai fi plictisit inadecvat zgârâiat
şi speri ca peste milenii zdrenţuite de ghearele lor

să-ţi găsească mumia păsării în sacofagul ochilor.

Am fost al lăcrămioarei somn stângace
respirând sub talpa capricioasă a unui vis
acest blestem e-acum un dor prescris
nu ştiu ce altceva mi-ar mai putea face

decât să muşte inutil câteva sepale orfeline
până când din clorofila-mi sărutată doar de foc
şi de pământuri rare alcaline
nu vor mai fi rămas decât tăciuni fără noroc.

Poate se va juca incoerent c-un puls mimetic
prin inima bătrână-a unui foetus
în osuaru-i fraged conservat ascetic

pentru renaşteri singulare
în sufletul-mi binecuvântat cu flori de lotus
şi-atins doar cu dureri de lăcrămioare.

(din volumul “Sacrificiul mirării”, 2002)

Şi m-am abandonat 
aer naiv vidului însetat
iris crud retinelor flămânde
hrană vie privirilor fecunde
mugur de şoaptă la ureche
intuiţie nudă anotimpului
pentru sâmburele pereche 
din pântecul fructului.

Am ars în zbor de mii de ori
cu penele aripilor disperate 
să-i fie zâmbete de meteori
pe orizontul sterp, în noapte.
Am râs, am plâns şi am rescris 
povestea licuriciului clarvăzător 
şi am zburat cum ne-a fost scris
mirare coaptă într-un singur dor.

(din volumul “Sacrificiul mirării”, 2002)

Mai trec prin gară uneori 
alerg cu disperare către poarta trei 
şi iau bilet la trenul anunţat în zori 
deşi nu pleacă niciodată nicăieri 
şi-n gară sunt doar două linii.

Mai sper în veşnicie uneori 
din calea arşiţei neînduplecate 
strâng frunze verzi şi desuete flori 
le-aşez pe file reci de cărţi 
şi le presez gentil c-un disc de ambră 
dând sensuri noi cuvintelor deja uscate.

Mai simt că sunt vie uneori 
când umbra trenului amuşinează-n nori 
când frunze imprudente mă grăbesc 
încremenită-n loc inspir parfum de clipă 
şi vânturi furioase mă plesnesc 
că nu-ndrăznesc să calc nici pe-o furnică. 

(din volumul “Sacrificiul mirării”, 2002)

Ce ninsoare insidioasă şi tristă,
lipeşte nebuloasele nopţii pe geam
mântuind tot ce ştiu că există...
L-am găsit pe pământ, îmi spuneam,

respiră, ca mine, doar lumină albastră.
Vom trăi în neaua din somn, murmuram,
pentru că numai fulgii minunii din noi
viscolesc acelaşi zbor prin fereastră

cu-aceleaşi febrile pseudo-atingeri
imuni la acidul din prea recile ploi.
Dar ce nerăbdare ne colindă nebună

în spaţiul acesta sleit de constrângeri
şi ninge aripi potrivnice peste îngerii goi
eludaţi de chemări îngheţate-n lumină.

Ce departe am mers peste tăciuni
nu ştiu decât molia perfidă
din cartea grea de rugăciuni
şi tantalizaţii sfinţi dintr-o absidă.

Ce-aproape am fost de eres
ştie doar aripa sanctificată-n şoapte
şi afişată-n sens orar invers
pe o tabelă a zborurilor întârziate.

Ne-am infectat cu repetabile minuni
la umbra psalmilor stinşi pe buze
între mirarea sublimată în căpşuni
şi indecenţa unghiurilor obtuze.

(din volumul “Sacrificiul mirării”, 2002)

Întotdeauna s-a întâmplat
o umbră de tinichea între noi,
câte una pentru fiecare 
îndoială şi certitudine,
ca un cutremur ilogic destinat
să destabilizeze cifra doi.

Mult zgomot pentru nimic,
sublimări prin furci caudine
şi fulminaţii complementare;
în acest triptic
eu treceam goală prin soare
tu te revărsai plin din mine,
iar în mijloc, fumega o iubire 
prezumtiv mare.

Mereu a existat 
ceva nealienat între noi
ce-a adăugat stabilitate
la magia numărului doi
şi sens la penumbra pereche.

Acum suntem tot trei
în aceeaşi fragilă cetate,
tu, eu şi... 
vino mai aproape 
să ne şoptim cuvintele ei 
la ureche.

(din volumul “Anotimpul licuricilor”, 2001)

Poate 
cad respinse în zborul spre pleoape
sau se pierd din a irişilor vină
ghilotinate din greşeală de pupile
şi te jenează penumbrele lor pe retină

Poate 
te agasează cu temerile lor crude
ţi-au parfumat ziua cu esenţă de tei
ţi-au populat mintea cu idei nude
sau te-au iubit pueril şi fără temei.

Poate 
mi-au copiat la indigo faţa sufletului
şi amprentele sentimentelor interzise
sau mi-au scanat secretul modelului
din nostalgia războiului de ţesut vise.

Poate
ceea ce citeşti chiar versurile tale ardente 
dintr-un poem ce nu-mi era adresat
propagat în lanţ între continente
ce mă-nsufleţeşte acum cu efect întârziat.

(din volumul “Anotimpul licuricilor”, 2001)

Cât aer se consumă fără tine
atâta dor pe aripi mă susţine,
câte clipe-mpreună o să pierzi
atâtea şoapte să-mi dezmierzi.

Câţi sâmburi înveliţi în măr 
atâtea mirări crude încă dor,
câte săruturi arse în pereche
atâtea vişini coapte la ureche.

Câţi licurici asfinţind în luminiş
atâtea stele alintate pe furiş,
Câte buze înrobite între noi
atâta stoicism în baza doi.

(din volumul “Anotimpul licuricilor”, 2001)

Simt umblet de melc 
ademenit de clorofila 
germinând docil
în muguri comestibili
pe trasee curbilinii
sub perechea de umeri.

Port cruciade sub gene
şi sub centura de castitate
a cerceilor de şoapte
se-aud transpiraţiile epice
din epopee înscrise
apocrif pe lobul urechii.

Aerul sedus între noi
încremeneşte rebel
pentru o mică eternitate
cât un anotimp amânat
până la nunta de licurici
din pupilele vântului.

(din volumul “Anotimpul licuricilor”, 2001)

Voi aluneca pe urme de nisip ca vântul
adulmecându-ţi mirosul pielii răspândit
între hainele noastre precum parfumul 
florilor de câmp cosite odată cu grâul.

Şi voi gusta din fructul blestemat al iubirii
muşcându-ţi buzele ca din gutui coapte
mirosind a toamnă iubită tandru-ntre vii
şi a parfum de-ocean răvăşit peste noapte.

Strângându-te la piept, voi retrăi fantasma 
şi sfiinţenia împlinită a îmbrăţişării târzii
sclava mirării că are aceeaşi  mireasmă,
iterând încă o dată, esenţa iubirii dintâi.

(din volumul “Anotimpul licuricilor”, 2001)

Va invitam la pagina Media, pentru a citi on line, 
volumul de versuri "Geometrii singulare", 
de la aceeasi autoare.