Aveai dreptate, Sebastian Reichmann!
Ne trăim scalpul cu aceeași ferocitate
pe care am putea-o bănui în burțile copiilor africani.
Ne despărțim mereu de ceva.
O țesătură ușoară de obsesii;
un vânticel de răsărit cu spahii;
o piatră țâșnind din senin
în trenul care te poartă, te poartă
...și pare de ajuns:
Bolile sociale, aidoma bolilor de piele,
proliferează subtil.
La 1956, nu s-ar putea spune
că Europa nu avea pentru mine
un oarecare mister.
Lupta dintre contrarii
gâfâia pe aproape așteptându-mă,
așteptându-ne, vrându-ne vii...
Dar ce poate fi mai frumos
decât o copilărie tăiată mărunt
care să îmblânzească în timp hrăpăreața memorie!
Ce bine e să stai mai târziu
cu un ghemotoc de hârtie lipit de cerul gurii:
„Du-te! Du-te!
Palidă și foarte tristă
ești prea goală
pentru veacul eunuc!"
Oricum, de la tandrețea de Atunci,
la cinismul de Acum,
cărțile morților au licitat viețile sfinților
și ai învățat să pierzi.
|
