Lasă-ți lumea ta uitată,
Mi te dă cu totul mie,
De ți-ai da viața toată,
Nime-n lume nu ne știe.
Vin' cu mine, rătăcește
Pe cărări cu cotituri,
Unde noaptea se trezește
Glasul vechilor păduri.
Printre crengi scânteie stele,
Farmec dând cărării strâmte,
Și afară doar de ele
Nime-n lume nu ne simte.
Părul tău ți se desprinde
Și frumos ți se mai șede,
Nu zi ba de te-oi cuprinde, -
Nime-n lume nu ne vede.
Tânguiosul bucium sună,
L-ascultăm cu atâta drag,
Pe când iese dulcea lună
Dintr-o rariște de fag.
Îi răspunde codrul verde
Fărmecat și dureros,
Iară sufletu-mi se pierde
După chipul tău frumos.
Te desfaci c-o dulce silă,
Mai nu vrei și mai te lași,
Ohii tăi sunt plini de milă,
Chip de înger drăgălaș.
Iată lacul. Luna plină,
Poleindu-l, îl străbate;
El, aprins de-a ei lumină,
Simte-a lui singurătate.
Tremurând cu unde-n spume,
Între trestie le farmă
Și visând o-ntreagă lume
Tot nu poate să adoarmă.
De-al tău chip el se pătrunde,
Ca oglinda îl alege -
Ce privești zâmbind în unde?
Ești frumoasă, se-nțelege.
Înălțimile albastre
Pleacă zarea lor pe dealuri,
Arătând pivirii noastre
Stele-n ceruri, stele-n valuri.
E-un miros de tei în crânguri,
Dulce-i umbra de răchiți
Și suntem atât de singuri
Și atât de fericiți!
Numai luna prin ceață
Varsă apelor văpaie,
Și te află strânsă-n brațe,
Dulce dragoste bălaie.
1883
|
