Pe-omătul nepătat de pe cearceaf,
În umbra ce se-ncheagă în odaie,
A tresărit lumina ca un praf
Cînd și-a deschis pupila ei bălaie.
Lanterna magică, privind pieziș,
C-un singur ochi în frunte, ca-n poveste -
Și glasuri de copii în luminiș
De râs curat, țâșniră fără veste.
Acolo unde-a fost doar scrumul șters,
Răsare-o lume veche și ciudată.
Scufiței Roșii-i ard obrajii-n mers,
O vezi zorind spre casa de-altădată.
Spre casa albă și cu nalbă-n prag
În care o așteaptă blând bunica –
Prin fumul vremii, prin trecutul drag,
Mai stau privind cum piere lin fetica.
Zadarnic cerc zăvorul ferecat
Pe care tot copilul îl descuie...
Prin vremi Scufița Roșie-a plecat
Și lupul sur mai stă pe cărăruie.
Din „Casa amintirii”, 1906-1910
|
