Aș cânta liniștea din ograda mea
Seara – când crește în cireș o stea –
mă mai uit o dată la curechi și bostani,
că sunt plugar de-atât amar de ani.
Fața dumnezeului meu e-mblânzită.
Când mângâi pe grumaz câte-o vită,
sau când m-aplec să culeg un trifoi,
văd urma lui în țarină la noi.
Cea mai frumoasă unealtă e coasa!
Cine-i toarce păpușoiului mătasa?
Eu cred în dumnezeul țarinei mele –
printre cartofi dormind ca printre stele.
Nu mă mai tem de fulgerul lui; e-un amnar,
Dumnezeu, ca și mine,-i plugar
seamănă, pune vie, culege.
Uneori nici n-așteaptă să lege...
Și pe mine-o să mă strângă-ntr-o zi.
Am să mă culc, n-am să mă pot trezi.
Chipul lui din nori va zâmbi:
„Ioane, astăzi nu mai este zi”.
Cules din „Poezia ieșeană contemporană”, Casa județeană a creației populare,
Iași, 1968
|
