Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Ion Pillat

(1891 - 1945; biografie)

Sfârșit de toamnă
Lanterna magică
Jardin du Luxembourg
Clopot
Odaia bunicului
Cămara de fructe
Tăcerea
Copil de-odinioară


         

Sfârșit de toamnă

Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge,
Nu mai visa zadarnic: e prea târziu acum.
Nu vezi ce toamnă tristă? Cu pete mari de sânge
Se irosește frunza pornită-n zbor pe drum.
Prin codrul de cărbune plutește-al iernii fum –
Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge.

Cu fața ei asemeni iubirii ce-a trecut,
Pe tâmpla din Văratic, din vremuri legendare,
O sfântă-i zugrăvită de un necunoscut.
Icoana tăinuită ce farmec straniu are!
Tăcut o șterge veacul, dar tot mai blândă pare
Cu fața ei asemeni iubirii ce-a trecut.

Din „Casa amintirii”, 1906-1910

La inceputul paginii

         

Lanterna magică

Pe-omătul nepătat de pe cearceaf,
În umbra ce se-ncheagă în odaie,
A tresărit lumina ca un praf
Cînd și-a deschis pupila ei bălaie.

Lanterna magică, privind pieziș,
C-un singur ochi în frunte, ca-n poveste -
Și glasuri de copii în luminiș
De râs curat, țâșniră fără veste.

Acolo unde-a fost doar scrumul șters,
Răsare-o lume veche și ciudată. 
Scufiței Roșii-i ard obrajii-n mers,
O vezi zorind spre casa de-altădată.

Spre casa albă și cu nalbă-n prag
În care o așteaptă blând bunica –
Prin fumul vremii, prin trecutul drag,
Mai stau privind cum piere lin fetica.

Zadarnic cerc zăvorul ferecat
Pe care tot copilul îl descuie...
Prin vremi Scufița Roșie-a plecat
Și lupul sur mai stă pe cărăruie.

Din „Casa amintirii”, 1906-1910

La inceputul paginii

         

Jardin du Luxembourg

Plutea aromitoare suflarea primăverii
Prin frunzătura-naltă din vechiul Luxembourg;
Era în clipa-n care nu știi sub vraja serii
De vine aurora din nou, sau de-i amurg...

Zburară porumbeii din paltini. În surdină
Șoptea tânguitoare Fântâna Medicis. -
În cea mai minunată și clasică grădină
Ce-a înflorit vreodată sub cerul larg deschis,

Cînd zgomotul cetății, vuind prelung, ca marea
Ce-și urcă-n echinoxuri puternicul talaz,
Rostogolit departe pieri cu depărtarea,
Se strecură prin ramuri un liniștit obraz...

Ne-nvăluia Selene cu farmecul zăpedii.
De ce, pe când o lună de gheață ne privea,
Te-am revăzut ca-n clipa iernatică a străzii
Mai albă ca o nalbă prin fluturii de nea?

Și cum treceam alături de recile regine,
De ce simții în suflet al patimei kobold,
În ceasul îndoielnic cînd nu știi de revine
Iubirea ca o moarte, sau ca un viu imbold?...

Din volumul „Eternități de-o clipă”, 1912-1914

La inceputul paginii

         

Clopot

Ne va lăsa iubirea mea, iubirea ta...
O, clopot trist, profetizând cu glas de Christ.

Mă doare-un gînd: nu pe-al meu rug va fi plăpând
Al tău trup sfânt, pecetluit și neânfrânt.

Iubita mea, cu anii ne vom uita...
Acuma vii, iluzii s-or mai veșteji.

Domol, ce val sentimental te va juca,
Când prin uitări și înnoptări voi ancora?...

Din volumul „Amăgiri”, 1914-1916

La inceputul paginii

         

Odaia bunicului

Nu s-a clintit nimica și recunosc iatacul
Bunicului pe care, viu, nu l-am cunoscut.
Rămase patu-i simplu și azi nedesfăcut,
Și ceasul lui pe masă, și-a mai păstrat tic-tacul.

Văd rochia bunicii cu șal și malacov,
Văd uniforma veche de „ofițer” la modă
Pe când era el Junker – demult – sub Ghica-vodă
Când mai mergeau boierii în butcă la Brașov.

Și lângă bățu-i rustic, tăiat în lemn de vie,
Văd putina lui unde lua băi de foi de nuc.
A scârțâit o ușă... un pas... și-aștept năuc
Să intre-aci bunicul dus numai până-n vie.

Un ronțăit de șoarec sau ceasul mă trezi?
Ecou își fac, în taină, ca rimele poemii...
Și ceasul vechi tot bate, tic-tic, la poarta vremii,
Și șoricelul roade trecutul zi cu zi.

Din volumul „Pe Argeș în sus”, 1918-1923

La inceputul paginii

         

Cămara de fructe

Deschid cu teamă ușa cămării de-altădată
Cu cheia ruginie a raiului oprit,
Trezind în taina mare a poamelor, smerit,
Mireasma, și răcoarea, și umbra lor uitată.

Mă prinde amintirea în vânătul ei fum,
Prin care cresc pe poliți și rafturi, ca pe ruguri,
Arzând în umbră, piersici de jar, și-albaștri struguri
Și pere de-aur roșu cu flăcări de parfum.

Șovăitor ca robul, ce calcă o comoară
Din basmul cu o mie și una de nopți, mă-nchin:
Văd pepeni verzi – smaragde cu miezul de rubin –
Și tămâioșii galbeni ca soarele de vară.

Se-aprind fantasmagoric caise și gutui:
Trandafirii lampioane și lămpi de aur verde...
Dar părăsind cămara ce mințile îmi pierde,
Tot rodul vrăjitoarei cu lacăt îl încui.

Din volumul „Pe Argeș în sus”, 1918-1923

La inceputul paginii

         

Tăcerea

Cobor pe câmp o dată cu-nnoptarea,
Sunt pretutindeni și nu-s nicăieri,
Mă prinde pitulată nemișcarea;
Dar pier, cu glasul tare de mă ceri.

Mă sfâșie cocoșii, câinii mă latră,
La iaz mă joc cu luna plină-n stuf,
În jurul lămpii ațipesc pe vatră,
Și satul doarme-n mine ca-ntr-un puf.

Din volumul „Satul Meu”, 1923

Texte culese din Ion Pillat, „Poezii”, Editura pentru Literatură, București, 1967

La inceputul paginii

         

Copil de-odinioară

Prin iarnă din cămara zăvorâtă
Se furișează cald miros de mere, 
Readucând în vremea viscolită
Iar toamna cu trecuta mângâiere, 
	Când sufletul împovărat venise, 
	Cu târna lui pe poame și de vise, 
	În casa amintirilor închise.

Și-n inimi amorțite de-a lor strajă, 
Străbat adânc, îmbălsămând gândirea, 
Cu seva lor fierbând din nou sub coajă, 
Copilărescul dor și amăgirea…
	Și-n inimi, viu ca și întâia oară.
	Te scoli din somn, tu, cel de-odinioară, 
	Din somnul tău, copil de-odinioară… 

La inceputul paginii