Ion Păun-Pincio

Mâhnit stă vestejitul crâng
Şi chinuit de vânt suspină;
Sub streşini presure se satrâng
Şi ciripesc încet – se-nchină...

Doi corbi din aripe grăbesc
Şi vin să mâie-n sat pe noapte,
Iar cântecele lor trezesc
Singurătăţile-ngheţate.

Un brad se scutură, şi curg
Iernatecele-i flori, puzderii –
Coboară gându-mi în amurg,
S-afundă-n lumile durerii...

*

Aşa era când ea s-a dus!
Acelaşi vânt şi frig afară –
Şi soarele-i tot la apus,
Numai durerea-i mai amară...

Şi, dus pe urma unui gând,
Un glas iubit parcă mă cheamă –
Şi parcă văd cum fluturând
Se pierde-n zare o năframă...

Şi nu ştiu cum – parcă mă sting,
Înmărmuresc în loc, departe...
Iar în târziu simţesc că plâng:
Au unde eşti? În care parte?

Uitarea stearpă m-a robit
Şi nu-mi mai este dor,
Ca-n vremurile din trecut,
De zilele ce mor.

Şi-n locul dragostei de-atunci
Şi-a patimei nebune,
Pe vatra inimei simţesc
O pată de cărbune...

Iar când în cale-mi te-ntâlnesc,
În faţa mea când vii,
Din ochii mei lacrimi de curg –
Curg lacrime pustii...

Când trec pe drumul vechi şi părăsit,
O pace tristă parcă mă-mpresoară...
Un vis uitat şi-n vremuri irosit
Mă-nvăluie cu umbra lui uşoară...

Cum plâng poveştile de mai demult!
Şi-i trist... că nu-mi mai vine să le-ascult,
Ţi-i milă-n preajma unui zâmbet stîns,
În care-o viaţă-ntregă s-a resfrâns...

Ce dulce e scânteia ce mi-ai aprins în piept!
Cum inima-mi tresare spre tine când mă-drept!
Iubita mea, stea blândă, pierdută-n depărtări,
Tu mă abaţi din calea pustiilor cărări...
De-o rază de la tine mă simt iar mângâiat
Şi umbrele durerei slăbesc, se stîng treptat.

A jale-mi cată ochii pe tristele câmpii,
Aştept mereu, iubito, din neguri ca să-mi vii,
Să rătăcim alături... Din lumea lor să ies
Înduioşat în suflet, că tu m-ai înţeles...
Iar farmecul iubirei la plânsetul de vânt
Părea-va o poveste ce frunzele o cânt...

Iubita mea, stea blândă, pierdută-n depărtări,
Tu mă abaţi din calea pustiilor cărări...
Duios gândind la tine, rămân pierdut în loc,
Înmărmurind la gândul nespusului noroc...
Şi geana-mi rourează o lacrimă de dor:
Un sol, o întrupare a sfântului amor!

Prin apele durerei ufletul ţi-l porţi
Şi plângi ca un copil, dorind să ieşi la vad:
Înduioşare ceri şi milă de la morţi
Şi uiţi că-s adâncimi ce vecinic nu mai scad...

Văzând c-o lacrimă n-ai smuls de nicăieri,
De propriul tău plâns te îndoieşti... şi prinzi
În tain-a te jeli de vechile dureri
Şi negrei morţi, cu vremea, sufletul ţi-l vinzi...

Se lasă pâcla sură pe nesimţite-n jos
Şi-n limpede albastru blând luna se iveşte;
Iar nemişcata pânză de apă-ncet albeşte,
Se pare-un zori de ziuă blajin şi somnoros,

Şi se desface-n tihnă pustie şi adâncă
Singurătatea albă a-ntinsului neant!
Doar tremurul de trestii pe ţărmul celalant
O turbură o clipă, sunând din stâncă-n stâncă...

Apoi, se stânge totul în albul somnoros,
Se ţese parcă moartea din liniştea pustie –
Şi-i noapte, o dulce noapte de toamnă ce te-mbie
În golul veciniciei să te cobori voios...

(După Leconte de Lisle)

Mă soarbe pâcla sură pe nesimţite-n jos!
Adâncul tău tot sufletu-mi să-nece...
Cu roua voastră, codri, setea-mi stingeţi –
O, paşnic cer, strecoară-ţi raza rece...

Să uit de mângâierile deşarte,
Ce sufletu-mi însângerat mi-l scurmă;
O, vânt, neatins de zgomotele vorbei,
Spre neştiute lumi, departe, du-mă.

Iar tu, pustiu imens, de tremuri numai
De şoapt-aceloraşi dorinţi eterne,
Atunci, învinsele-ţi aripi, o, suflet,
Spre pradă golului adânc le-aşterne.

Iar Moartea, irosind cenuşa vieţei,
În noaptea-i paşnică mă ţie-ascuns,
Tihnit să sorb mereu în scursul vremei,
Repaosul ce viaţa mi l-a smuls...

Se lasă toamna tristă de parcă-i ce din urmă...
Şi-n galbenă lumină, ca-n jurul unui mort,
Pustiu-i înfloreşte... O, toamnă, tu mă mângâi:
Singurătăţi deşerte şi eu în suflet port.

Din streşinile ude se scurg greoaie picuri:
Să-ntârzie sfârşitu-i, îi plâng la căpătâi...
Iar din frunziş porneşte lin freamăt de aramă,
Ca glasul stâns de clopot şi irosit pe văi.