Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Ion Minulescu

(1881 - 1944)

Celei care minte
Spre soare
Prin gările cu firme-albastre
Ultima oră
Rugă pentru Duminica Floriilor
A XI-a poruncă
Drum crucial
Cântec de drum
Romanța fără muzică
Multașteptatei...
Celei care pleacă
Ecce Homo
Epilog sentimental
Romanță fără ecou
Romanță meschină
Romanță negativă
Rânduri pentru un necredincios
Rânduri pentru Anul nou


         

Celei care minte

      «Et fais – moi des serments que tu rompras demain.»
                                           PAUL VERLAINE

Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert –
E vechi păcatul
Și nu ești prima vinovată!...

În cinstea ta,
Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,
În pat ți-am presărat garoafe
Și maci – 
Tot flori însângerate –
Și cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,
Iar în covorul din perete ca și-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiță
Și-un ram uscat de-Eucalipt.

Dar iată,
Bate miezul nopții...
E ora când amanții,-alt’dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată...
Deci vino, 
Vino și desprinde-ți din pieptenul de fildeș părul,
Înfige-ți în priviri Minciuna
Și-n caldul buzei Adevărul
Și spune-mi:
Dintre câți avură norocul să te aibă-așa
Câți au murit 
Și câți blestemă de-a nu te fi putut uita?...

Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert –
E vechi păcatul
Și nu ești prima vinovată!...

Deci nu-ți cer vorbe-mperecheate de sărutări,
Nu-ți cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alții,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Și nu-ți cer patima nebună și fără de sfârșit,
Nu-ți cer 
Nimic din ce poetul palid
Cerșește-n veci de veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poți o clipă
Din șirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet infinitul unui pahar de hidromel,
În păr să-mi împletești cununa de laur verde
Și-n priviri
Să-mi împietrești pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.
Și-așa, tăcuți -
Ca două umbre, trântiți pe maldărul de flori –
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Și mâine s-o sfârșim în zori!

„Viața literară și artistică”, I, nr 17, 23 aprilie 1906

La inceputul paginii

         

Spre soare

         Plutește drept înainte, și dacă 
         pământul pe care-l cauți nu există 
         încă, fii sigur că Dumnezeu îl va 
         crea într-adins pentru a-ți răsplăti 
         îndrăzneala. 
                         Regina Izabela  
                         către Cristofor Columb

Noi vom porni-ntr-o zi de sărbătoare
Spre-naltele contururi crenelate
Din care-ntâile priviri de soare
Își varsă-n vid imensa lor cascadă
Și-n care seara-și urcă resemnarea,
Cu gestul unei păsări mari de pradă
Ce-și pregătește-n taină răzbunarea
Înviselor aripi însângerate.

Superbi, ca cei ce-nveșmântați în zale
Porneau pe drumul Sfântului Mormânt,
Noi vom porni-ntr-o zi de sărbătoare
Spre-naltele contururi feodale;
Căci drumurile noastre duc spre Soare,
Și soarele preface verbu-n cânt.

Și vom porni cu-ntreaga majestate
A celor ce, pornind de nouă ori,
Purtară prin orașe-ndepărtate,
Mai mult învinși decât învingători,
Fantasmagoricele lor armate
De cai și călăreți halucinați,
Cu flori de crin pe mantii presărate
Și vulturi albi pe scuturi încrustați.

Spre soare deci – spre soarele de vară,
Monarhul orbitorului zenit...
El ne va strânge-armata răzlețită
Și-o va-ndruma din nou spre răsărit.
El va topi păpușile de ceară
Și gestul lui de bronz va desemna
În spațiu o Golgotă prăbușită
Și magilor de mâine-o nouă stea.

„Falanga literară și artistică”, I, nr 1, 1 ianuarie 1910

La inceputul paginii

         

Prin gările cu firme-albastre

          lui Emil Gîrleanu

Tristețea trenului ce pleacă
Noi n-am trăit-o niciodată,
Căci – călători ades cu trenul –
În clipa când plecăm din gară,
Noi stăm pe loc –
Doar trenul pleacă!...

Doar trenul pleacă,
Trenul singur
Ne poartă nerăbdarea mută,
Bagajul visurilor noastre
Și setea noilor senzații,
Pe infinite paralele,
De-a lungul verzilor plantații
De mătrăgună și cucută,
Pe schela podurilor albe,
Prin noaptea negrelor tunele
Și gările cu firme-albastre!...

Doar trenul pleacă,
Trenul singur
Respiră,
Cugetă,
Vorbește,
Și-n forța aburilor cântă
Viteza roților ce crește...

Doar trenul singur se frământă,
El singur urcă
Și coboară –
Reptila neagră ce-mprumută
Aripi de liliac ce zboară
Și glas de cobe ce-nspăimântă!...

Doar trenul singur se-nfioară
De-atâta veșnică povară,
El singur poartă mai departe
Pachetele-omenești, culcate
Ca-ntr-un muzeu de statui sparte,
Pe bănci de pluș capitonate!...

Doar trenul suferă ofensa
Sclaviei negrilor «ad-hoc»,
Ce poartă-n lectici mai departe
Pe cei născuți să stea pe loc!...

El singur, 
El,
Și numai trenul,
Creează-n urma lui distanța,
Monotonia
Și refrenul
Din care ne-adăpăm speranța
Toți călătorii spre mai bine...

Și numai el,
Doar trenul singur,
Doar trenul știe-anume cine
Și câți din cei plecați aseară
Putea-vom mâine,-n zorii zilei,
Bagajul visurilor noastre
Să-l presărăm, din suflet iară,
Prin gările cu firme-albastre!...

„Ramuri”, nr 4, 15 februarie 1913

La inceputul paginii

         

Ultima oră

        lui Horia Furtună

La Circ...
Un accident banal –
Un acrobat,
Un salt mortal
Și...
Acrobatul nu s-a mai sculat...

Alămurile din orchestră au tăcut,
Iar clovnii din arenă au țipat...
Dar publicul din staluri n-a crezut
Că poate fi și-un accident adevărat
Și-a fluierat...
Zadarnic –
Mortul n-a mai înviat...

Păcat de el!...
Era un tânăr acrobat frumos,
Cu corpul tatuat de sus și până jos,
De care publicul se minuna,
Când îl vedea-ndoit ca un inel,
Sau când pe bara fixă se-nvârtea
Ca o morișcă de cafea
Cu balerina lângă el!...

Dar balerina nu-l iubea!...

Povestea lui?
Hm!...
Povestea mea –
A mea,
A ta
Și-a altora!...

Același accident de circ, banal...
O zi relâche,
Și-apoi, la fel,
Cu-aceeași balerină lângă el,
Alt acrobat...
Alt salt mortal!...

Din volumul „Strofe pentru toată lumea” 1930

La inceputul paginii

         

Rugă pentru Duminica Floriilor

Dezleagă-mă, Părinte, de ce-am jurat să fiu
Și iartă-mă că-n viață n-am fost decât ce sunt –
Un cântec prea devreme, sau poate prea târziu,
Un ropot scurt de ploaie
Și-un mic vârtej de vânt...

Dezleagă-mă de vina de-a fi-ncercat să fac
Granit din cărămidă 
Și bronz din băligar,
Colan de pietre scumpe din sâmburi de dovleac
Și-un Pegas cu-aripi duble din clasicul măgar...

Și iartă-mă că-n viață n-am fost decât așa
Cum te-am văzut pe tine –
C-așa credeam că-i bine!...
Dar azi, când văd că-i altfel de cum am vrut să fie,
Stropește-mi ochii, Doamne, cu stropi de apă vie,
Retează-mi mâna dreaptă
Și pune-mi strajă gurii,
Alungă-mi nebunia din scoarțele Scripturii
Și-apoi desprinde-mi chipul de pe icoana Ta
Și fă să uit c-odată am fost și eu ca Tine!...

„Universul literar”, XLIII, nr 27, 24 aprilie 1927

La inceputul paginii

         

A XI-a poruncă

         lui Radu Cioculescu

Ascultă, privește și taci!...
Ascultă, să-nveți să vorbești,
Privește, să-nveți să clădești,
Și taci, să-nțelegi ce să faci...
Ascultă, privește și taci!

Când simți că păcatul te paște
Și glasul Sirenei te fură,
Tu pune-ți lacăt la gură
Și-mploră doar sfintele moaște –
Când simți că păcatul te paște!

Când simți că dușmanul te-nvinge,
Smulgându-ți din suflet credința,
Așteaptă-ți tăcut biruința 
Și candela minții nu-ți stinge –
Când simți că dușmanul te-nvinge!

Când brațele-ncep să te doară,
De teamă să nu-mbătrânești,
Rămâi tot cel care ești –
Aceeași piatră de moară –
Când brațele-ncep să te doară!...

Iar când, cu ochii spre cer,
Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,
Ascultă, privește și taci!...
Din brațe fă-ți aripi de fier
Și zboară cu ele spre cer!...

„Revista Fundațiilor regale”, IV, nr 9, 1 septembrie 1937


La inceputul paginii

         

Drum crucial

      lui Al Tzigara-Samurcaș

Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu –
Eu coboram mâhnit din conștiința mea,
Iar El urca surâzător spre ea!...

Și ne-am oprit la jumătatea scării
Încrucișându-ne în clipa-ntâmpinării
Săgețile perechilor de ochi, ca de-obicei –
Ah! ochii Lui cum semănau cu ochii mei!

Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit din nou cu Dumnezeu –
El cobora solemn din conștiința mea
Iar Eu urcam surâzător spre ea!...

„Revista Fundațiilor regale”, VI, nr 2, februarie 1939

La inceputul paginii

         

Cântec de drum

Când am pornit, știam doar că-i departe
Și-i tare greu de-ajuns unde voiam;
Dar unde-i acel unde nu știam
Căci nu-l găsisem încă-n nici o carte.

Pe drumuri lungi și vechi, bătătorite
De-atâția mulți porniți’naintea mea,
Am colindat călăuzit de-o stea –
Icoana unei lumi întrezărite,

Dar într-o zi o fată – bat-o focul –
Mi-a-ntors din cale pasul obosit ...
- Unde-aș fi fost de nu m-aș fi oprit
Și nu mi-aș fi vândut ei tot norocul?...

Paris, 1903, „Revista albă”, I, nr 2, decembrie 1904 – februarie 1905

La inceputul paginii

         

Romanța fără muzică

În seara când ne-om întâlni -
Căci va veni și seara-aceea -
În seara-aceea voi aprinde trei candelabre de argint
Și-ți voi citi
Capitole din epopeea
Amantelor din Siracuza,
Citera,
Lesbos
Și Corint...
Și-n seara când ne-om întâlni
Te-oi întreba,
Ca și pe multele pe care le-am întrebat naintea ta:
- Voiești sau nu să fii a mea?

În seara când ne vom iubi -
Căci va veni și seara-aceea -
În pat vom presăra buchete de trandafiri și chiparoasă
Ne vom închide-apoi în casă
Și vom zvârli în stradă cheia...
Și-n seara când ne vom iubi
Te-oi întreba,
Ca și pe multele pe care le-am întrebat naintea ta:
- Voiești să nu mai fii a mea?...

Și-n seara când ne-om despărți -
Căci va veni și seara-aceea -
Vom stinge flăcările-albastre din candelabrele de-argint,
Iar florile de chiparoasă și trandafirii-i vom presa
În cartea roză-a epopeii
Amantelor din Siracuza,
Citera,
Lesbos
Și Corint...
Și-n seara când ne-om despărți
Te voi ruga,
Ca și pe multele pe care le-am sfătuit naintea ta:
- Să-ți amintești c-ai fost și-a mea!...

La inceputul paginii

         

Multașteptatei...

De când te-aștept!...
Sunt ani...
Și anii ce lungi îți par când n-ai cu cine
S-asculți ciudatele romanțe ce plâng viorile-n surdine...
Și violetele apusuri ce triste-ți par când n-ai cui spune
Ce-nfiorări plutesc în zare
Și-n plânsul celor patru strune!...
..........................................................

Te-am așteptat la-ncrucișarea potecilor pe care-alt’dată
Multașteptatele amante soseau grăbite să-și sărute
Amanții,
Ce-așteptau în umbră, tăcuți ca niște statui mute...
Și câte primăveri, de-a rândul, castanii roșii nu-mi vestiră
Că nimeni n-a trecut pe-acolo
Și-n zare nimeni nu s-arată!...

Te-am așteptat pe țărmul mării -
Pe țărmul nalt ca și terasa
Castelului regesc pe care un prinț și-ar aștepta mireasa...
Dar valurile, știutoare de soarta celor ce porniră
Spre țărmul unde stam de strajă,
Când le-ntrebai ce știu de tine,
Îmi spuseră c-aștept zadarnic...
Și azi viorile-n surdine...
Ce-mi plâng ciudatele romanțe
Mai trist de cum le plânse ieri,
Par lacrimi picurate-n cupa netălmăcitelor dureri...

La inceputul paginii

         

Celei care pleacă

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie...
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut să fie
Noi nu vom ști-o poate niciodată...

A fost un vis trăit pe-un țărm de mare,
Un cântec trist, adus din alte țări
De niște păsări albe – călătoare
Pe-albastrul răzvrătit al altor mări -
Un cântec trist, adus de marinarii
Sosiți din Boston,
Norfolk
Și New York,
Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii
Când pleacă-n larg și nu se mai întorc.
Și-a fost refrenul unor triolete
Cu care-alt’dată un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cerșea iubirea blondelor cochete...

A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată...
....................................

Tu crezi c-a fost iubire-adevarată?...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie! 

La inceputul paginii

         

Ecce Homo

     Mie

Eu sunt o-mperechere de straniu
Și comun,
De aiurări de clopot
Și frământări de clape -
În suflet port tristețea planetelor ce-apun,
Și-n cântece, tumultul căderilor de ape...

Eu sunt o cadențare de bine
Și de rău,
De glasuri răzvrătite
Și resemnări târzii -
În gesturi port sfidarea a tot ce-i Dumnezeu,
Și-n visuri, majestatea solarei agonii...

Eu sunt o-ncrucișare de harfe
Și trompete,
De leneșe pavane
Și repezi farandole -
În lacrimi port minciuna tăcutelor regrete,
Și-n râs, impertinența sonorelor mandole.

Eu sunt o armonie de proză
Și de vers,
De crime
Și idile,
De artă
Și eres -
În craniu port Imensul, stăpân pe Univers,
Și-n vers, voința celui din urmă Nențeles!...

La inceputul paginii

         

Epilog sentimental

Dă-mi ochii-ți plânși, să-i mai sărut o dată,
Și lasă-mă să plec!...
Tu nu-nțelegi
Că-n orchestrarea întregirii noastre
Nu-i ciripit de păsărele-albastre,
Ci-i răcnet doar de bestie turbată,
Ce-ți sângerează-obrajii și te mușcă
De câte ori încerci s-o-nchizi în cușcă
Sau de piciorul patului s-o legi?...

Dă-mi ochii-ți plânși, să-i mai sărut o dată,
Și nu-ți mai cer nimic!...
Tu n-ai ghicit
Că melodia întregirii noastre s-a sfârșit
Și toată fericirea-mprovizată
Cu care ne-avântăm tot mai departe
N-a fost decât iluzia că ne-am iubit
Ca două manechine cu suflete de vată,
Păstrate-ntr-o vitrină cu geamurile sparte?...

Dă-mi ochii-ți plânși, să-i mai sărut o dată,
C-atâta doar mi-e dat să-ți mai sărut,
În cinstea întregirii noastre din trecut,
Din care-acum n-a mai rămas nimic
Decât o falsă frescă-n mozaic,
Pe care niște gheare de bestie turbată
Însângerează două imagini omenești!...
Nu le cunoști?...
Încearcă -
Și-ai să ți le-amintești!... 

La inceputul paginii

         

Romanță fără ecou

lui Theodor Solacolu

Iubire, bibelou de porțelan,
Obiect cu existența efemeră,
Te regăsesc pe-aceeași etajeră
Pe care te-am lăsat acum un an...

Îți mulțumesc!...
Dar cum?... Ce s-a-ntâmplat?...
Ce suflet caritabil te-a păstrat
În lipsa mea,
În lipsa ei,
În lipsa noastră?...
Ce demon alb,
Ce pasăre albastră
Ți-a stat de veghe-atâta timp
Și te-a-ngrijit
De nu te-ai spart
Și nu te-ai prăfuit?...

Iubire, bibelou de porțelan,
Obiect de preț cu smalțul nepătat,
Rămâi pe loc acolo unde ești...
Să nu te miști...
Și dacă ne iubești -
O! ... dacă ne iubești cu-adevărat -
Așteaptă-ne la fel încă un an...
Un an măcar...
Atât...
Un singur an...

Iubire, bibelou de porțelan!...


La inceputul paginii

         

Romanță meschină

Dacă-ai crezut c-ar fi putut să fie
Ceva mai mult decât ce-a fost, te-ai înșelat!...
N-a fost decât un început de nebunie,
De care-ntâmplător ne-am vindecat!...

N-a fost decât un zbor de triolete
Pe care un poet le-a scris în vis,
În cinstea celei mai frumoase fete,
Și-a-nnebunit de-ndată ce le-a scris!...

N-a fost decât ce nu se poate spune
Decât cu ochii-nchiși și pe-nnoptat,
În ritmul unui început de rugăciune
Pentru iertarea primului păcat!...

N-a fost decât ce-a trebuit să fie,
Și, dacă-a fost cu-adevărat ceva,
N-a fost decât un strop de veșnicie
Desprins dintr-un meschin «et caetera!»...

La inceputul paginii

         

Romanță negativă

N-a fost nimic din ce-a putut să fie,
Și ce-a putut să fie s-a sfârșit...
N-a fost decât o scurtă nebunie
Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de cuțit!...

N-am fost decât doi călători cu trenul,
Ce ne-am urcat în tren fără tichete
Și fără nici un alt bagaj decât refrenul
Semnalului de-alarmă din perete!...

Dar n-am putut călători-mpreună...
Și fiecare-am coborât în câte-o gară,
Ca două veverițe-nspăimântate de furtună -
Furtuna primei noastre nopți de primăvară!

Și-atâta tot!... Din ce-a putut să fie,
N-a fost decât un searbăd început
De simplu «fapt divers» ce nu se știe
În care timp și-n care loc s-a petrecut!... 

La inceputul paginii

         

Rânduri pentru un necredincios

Hai, vino!...
Vino mai curând, să vezi
Minunea-n care numai tu nu crezi,
Să vezi cum cerul vesel se coboară
Și muntele-ncruntat cum se ridică,
Să prindă cea din urmă zi de vară
Cu cel din urmă zbor de rândunică...

Hai, vino!...
Vino mai curând, s-asculți
Nemulțumirea celor mici și mulți,
Că vara n-a ținut decât trei luni,
Și-n viața unui an trei luni nu sunt
Decât exact trei străchini de pământ
Cu hrană pentru nouă guri de căpcăuni!...

Hai, vino!...
Vino mai curând, să-nveți
Secretul măscăricilor-poeți...
Să-nveți să mori când nu știi să trăiești
Și să trăiești abia după ce mori,
Iar după moartea ta să te-ntregești
Cu restul celorlalți nemuritori!...

Hai, vino!...
Vino mai curând, să simți
Cum sună-o ploaie de monezi cu zimți
În punga goală-a unui biet ateu...
Și, travestit în cel ce-ai vrut să fii,
Să-l poți cinsti, cu-o halbă, pe bunul Dumnezeu!...
Hai, vino!...
Vino mai curând...
Nu vii?... 


Texte culese din Ion Minulescu, „Poezii”, Editura pentru Literatură, Bucuresti, 1967, 
Colectia Biblioteca pentru toti

La inceputul paginii

         

Rânduri pentru Anul nou

Bine-ai venit, An nou!...
Bine-ai venit...
De când te-aștept aproape-am și albit...
Dar fiindcă-mi intri-n casă-ntâia oară,
Te rog să nu-mi faci casa de ocară...
Nu te grăbi să-mi intri pe furiș,
C-abia sosiși...
Noroc că te-așteptam deștept
Să te previu la timp, să fii atent,
Și-n clipa marelui eveniment
Să-mi calci în casă cu piciorul drept...
Și nu uita
Să-ți lași ciubotele afară,

Așa te vreau!...
Te vreau la trup curat... neprihănit...
Și tot așa la suflet și la minte -
Te vreau sub chipul celui arvunit
Pe treizeci de arginți
Și-un blid de linte!...

Și-acum, că te-ndurași să-mi intri-n casă,
Poftim la masă...
Dar mai nainte de-a gusta
Din vinul și din pâinea mea,
Deschide-ți ochii bine, ca să-nveți
Povestea Coliviei cu sticleți...
Și-n urmă, dacă poți să te-ntregești
Cu sfinții din icoanele de pe pereți,
Te rog - de pe parchete si sofa -
Să-mi schimbi covoarele de Buhara,
Și-n locul lor tu să-mi întinzi
Numai velințe oltenești.
Ca să-mi rasfrâng cu ele, în oglinzi,
Podoabele mândriei strămoșești...
Iar pe măsuțele pătrate,
În locul florilor de crin, fanate,
Să-mi pui în strachine de lut
Crăițe sângerii culese
În cinstea viitoarei florărese
Care, probabil, nici nu s-a născut!...

An nou...
Ai auzit ce-ți cer?...
Nu-ți cer să faci nimic în casa mea,
Mai mult decât ai face tu-ntr-a ta!...
Iar eu, un biet român ursit
Să fiu scuipat și pălmuit,
Deși n-am casă cu calorifer,
Te-adăpostesc de viscol și de ger
Și te cinstesc așa cum se cuvine
Să fiu cinstit și eu - măcar de tine!...
Te-ntâmpin ca pe-un frate-adevărat -
Un frate ce-mi va da napoi
Sticletele ce mi-a furat
Alt frate, mult mai mare decât noi!...
Te-ntâmpin numai cu atât -
Ce mi-a rămas -
Un "Ah" în gât,
Și-un gest cu care te primesc
Ca pe-un "Specific românesc"!...

An nou!...
Fii nou de sus și până jos!...
Copil al nimănui și-al tuturor,
Copil din flori,
Copil gălăgios...
Desfășură-te-ncet de pe mosor...
Încet... cât mai încet... și liniștit...
Și fii atent ca nu care cumva
Să ți se rupă firu-n casa mea!...
Bine-ai venit, An nou...
Bine-ai venit!...

La inceputul paginii