 |
|
|
|
Ion Caraion(1923 - 1986)Motiv Interludiu Iarna Tărîm gol Somn Insomnie Îndepărtare Candoare Numai oamenii Epitaf Sînge uitat MotivAsfaltul bolborosește beat pe trotuare
conjugat cu tălpi de gheta la soare.
Ar fi ridicol să te poți gîndi la altceva decît la război.
Acuma trebuiesc oameni puternici, care de asalt, păpușoi,
nu aparate de cusut cuvintele în gînd.
(Au mers prin oraș sirenele nechezînd
ca niște cai după mînz)
Sunt sigur că-n pămînt copacii și-au mîncat rădăcinile de ieri de la prînz ...
Interesant e numai un cîntec, Wolfram ...
Uneori tramvaiele plictisite se uită pe geam –
cerul fumează, soarele e moale și greu
iar cînd trec prin stație tramvaiele, sîrmele dau din cap la Dumnezeu.
Este atîta praf, sunt atîtea lucruri triste lîngă noi,
c-ar fi ridicol să te gîndești la altceva decît la război.
Din volumul « Panopticum »
La inceputul paginiiInterludiuFemeie-n tot ce ai pe trupul gol, fantastic,
de sevă tropicală sau stranie meduză
te uiți în altă parte, cînd se descheie-o bluză,
perfidă, nu simți mîna din sterpul sîn, dar plastic.
Falange moi, albite îi-alunecă pe coapsă,
o sîrmă spartă urcă difuză pe sub rochii,
ne căutăm gura și-ncovrigăm cu ochii
aceste șolduri calde, întinse ca o capsă.
Ți-s pulpele atîta de-aprinse și de fine,
ca-n irizarea pielii tot sîngele-i porfir ;
flacoane mari în vine ascunse, ca-n clondir,
duc luna mai departe pe sînii și-n patine.
Subțire treci prin carne, dar carnea nu mai este,
cum ceasul care bate în vreme fu și moare ;
prin tine dorm incendii, se umplu samovare
și-un ceai rusesc te strigă din ceștile funeste,
în timp ce birja trece absentă mai departe,
statuile-n istorii, istoriile-n moarte
și doar castanii negri – iregular sau drept –
ca niște copci înalte, încheie pămîntul la piept.
Din volumul « Omul profilat pe cer »
La inceputul paginiiIarnaÎnghețară colibele sub nămeți ;
fîntînile-n geruri – afară.
Ninge. Noapte polară.
Prin somn, un taur tulbure-și visează
iarba de-astă primăvară.
Din volumul « Eseu »
La inceputul paginiiTărîm golS-a risipit din viață-o bună parte.
I se tot luară ducile departe.
Cu ochii mici ca două lipitori
văzum zîmbind coralii călători.
Limane de demult sub seri pieriră.
Visată-n răstignirile-mi pe liră,
imagine din noaptea mea de zgură,
ai mai răspuns doar tu, ceilalți tăcură ...
Peste-un tărîm de-atoli ori promoroacă,
eternitatea oasele-și dezbracă.
Din volumul « Eseu »
La inceputul paginiiSomnFrunză,
frunză,
te sulfă vîntul,
te bate ploaia ;
trează doar pentr-o clipă
dintr-un somn lung –
pici,
putrezești ...
Toate lucrurile cad
în oboseli și în povești.
Din volumul « Eseu »
La inceputul paginiiInsomnieCe liniște stranie
e-n noi și ce-adînc !
Somnul a venit ca un ciorchine
din care nu pot să mănînc.
Somnul a venit ca un viezure,
să mă miroasă.
Așterne-ți diminețile,
zăpada frumoasă !
Din volumul „Eseu“
La inceputul paginiiÎndepărtarePrin ușa deschisă – brîu gros de umbră –
plopii izbucneau către cer.
Și degetele-i alergau pe clape,
tremurătoare ca frunza plopului.
Pașii cuiva s-au oprit în noapte.
Din ochii ei ca fumul de țigară,
zbura un fluture.
Timp cu coviltirul sur.
... și am iubit-o pe femeia aceea,
care nu m-a întrebat nimic niciodată.
Din volumul “Eseu”
La inceputul paginiiCandoareArborii se destramă subțire
în coaja lor : de tingire.
Despre cine nu plînge, spicele-n gînd
murmură blînd, murmură blînd.
Ziua ca o vițică s-a oprit la fereastră
și se uită-n singurătatea noastră.
Din volumul « Eseu »
La inceputul paginiiNumai oameniiZăpada a învățat să fie zăpadă
buruienile să fie buruieni
vîntul să fie vînt.
Numai oamenii n-au învățat să fie oameni.
Din volumul « Cîrtița și aproapele »
La inceputul paginiiEpitafDin tot ce-am spus, din tot ce vrem,
rămîne-o lacrimă năucă
pe fundul vreunui vechi poem
care și el o să se ducă
așa cum altele s-au dus
și-n urma noastră,-n urma lui,
răstoarnă paltini alt apus
prin ochii cine știe cui
ca-ntr-un pahar de apă-n care
fîntîna-ntreagă s-a tîrît
să-și moară ultima răcoare
sau nici atît ... sau nici atît ...
Din volumul « Dimineața nimănui »
La inceputul paginiiSînge uitatNu e bărbătește să plîngi,
dar toate graiurile le-am uitat.
După ce devii mut,
se-ntîmplă silabe
într-adevăr cu-adevărat.
Și e sîmbătă.
Și păsările lor verzi
picură lacrimi pe-un sînge uitat.
Din volumul « Dimineața nimănui »
La inceputul paginii |