Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Ion Bănuță

(1914 - 1986)

Marea
Cu Dante prin infern
Flori de rouă
Sfioasele pădurii
Fata mea cu păr de ceai
De s-a copt caisul ...
În pădurea fermecată
Reverie
Toamna


         

Marea

În farmec, despletită,
din mii și mii de valuri,
sărutul vechi, de vrajă
l-aruncă-n dar pe maluri.

De faldurile mării,
de gingașul sărut
se-mbată mii de oameni,
cerându-l cu-mprumut.

Din volumul « În pervazul larg al serii »
La inceputul paginii

         

Cu Dante prin infern

M-am dus o clipă în Infern,
în bolgiile-adânci, dar Dante,
ce zugrăvi în vers etern
escroci, și papi, și duci, bacante,
pe când mă însoțea, în pas ușor,
și-i povesteam de Hitler, negru nor,
se-nvârteji-n coroana lui de laur
și-mi spuse : - Astfel de balaur
mi-a întrecut și mie-nchipuirea,
dar deapănă-ți, amice, povestirea !
- Pe feudalii tăi, părinte,
i-ai pus la stâlp, și iadul îi desfată
cu smoală neagră și fierbinte,
dar ei nu sunt decât copii în vată,
părinții lor acuma s-au născut!
Ciudat ! Să aibă tații fiii în trecut !
Au ars cuptoarele, pe întrecute,
și mii de oameni s-au sfârșit în vânt, 
privind sticlos la șirul lung de brute.
Se răscula și recele pământ !

Și mă uitai cu scârbă-n vechea ladă,
ce-o iau în seamă numai cronicarii.
Pe tronuri mari de oase : Hitler, carii,
ce rod mărunt, căci vremea i-a mutat din lemn
în țeasta lui, să toace crudul semn
ce-a-ncins amarnic fruntea omenirii.
Dar, când umblam pe vântul pustiirii,
O pajură cu moartea-n aripi blege
veni din Bonn, scheletul să-i închege.
Os lângă os și gheară lângă gheară,
să-i dea din nou puterea ei de fiară,
și crucea strâmbă, înecată-n ură,
să verse-n lume cea mai neagră zgură!

Pe când priveam la Hitleri noi și vechi,
mi s-a părut ca Dante s-a urnit din lut,
strigând : « În cartea de atunci n-au încăput,
și filele sunt roase și străvechi ».
Prietene! Să mergem! Turmei de tâlhari
să-i fim în veacul XX slăviți gropari!
Din tobele iubirii și-ale urii
să cânte apele și trubadurii
și să răscoale munții-ncremeniți de veci,
să fie furnicar de oameni pe poteci,
și trăsnetul cumplit să se prăvale,
să-ngroape crima-n marșuri epocale.

Din volumul « Cu Dante prin infern »
La inceputul paginii

         

Flori de rouă

Fânul fu răzbit în vară
de o coasă milenară.
Mai rămase-un fir, sau două.

Dăruindu-le cu rouă,
noaptea se pierdu în zori,
răsădind în urmă flori.

Din volumul « În pervazul larg al serii »
La inceputul paginii

         

Sfioasele pădurii

O ! Lăcrămioarele-s sfioase,
furând din cer argintul lunii.
Și soarele, uitând poiene,
stârnindu-și acele minunii
cu vorbe albe și viclene,
pădurea verde o descoase:
- De ce-ți sunt fetele sfioase?

Pădurea tace, le ascunde,
și astrul nici nu știe unde.

Din volumul « În pervazul larg al serii »
La inceputul paginii

         

Fata mea cu păr de ceai

Fata mea cu păr de ceai
vino iar la mine, stai !
Să te-apropii, să mă mir,
să mă depăn fir de fir.

Din volumul « În pervazul larg al serii »
La inceputul paginii

         

De s-a copt caisul ...

De s-a copt caisul - 
de cer și dogoare -
iau din el, iubito,
nu caise, soare.

Din volumul « În pervazul larg al serii »
La inceputul paginii

         

În pădurea fermecată

De-ți prinzi toamna toată-n păr –
sub rugina clătinată –
te aștept, plutind ușor,
în pădurea fermecată.

Din volumul « În pervazul larg al serii »
La inceputul paginii

         

Reverie

Toamna mi-a bătut în ușă
într-o noapte solitară,
și văzduhul din pădure
îl găsii cu frunza rară.

Întâlnii ciocănitoarea ;
își bătea de codru ciocul
și, zburând din zare-n zare,
parcă-și încerca norocul.

Ciocul ascuțit, de fildeș,
codru-l face să răsune.
Numai veverița-n grabă
strânge slavă și alune.

Prins de liniștea pădurii,
mă-mbătai de cer în sară,
și spre frumusețea lunii
înălțai, de-argint, o scară.

Din volumul « În pervazul larg al serii »
La inceputul paginii

         

Toamna

Fără vrere, fără vină, 
mă aflai în miez de toamnă.
Dulce ești, cumplită doamnă !
Bruma grea, diamantină
a tăiat cu mii de seceri
frunzele de pe cărare,
poticnindu-le de zare.

Să mă-ncumet în petreceri ?
Ori să scot, din foi de jale,
vremea care-mi fură anii,
cum scot peștii atamanii
de sub apele domoale ?!

Alergai pe-un drum de sită
după-un dram de primăvară,
ce cu viața se măsoară
și cu clipa infinită.

Mai pe drum, mai prin sulcină,
mă aflai în miez de toamnă.
Dulce și cumplită doamnă,
nu-mi căta la ani pricină !

Din volumul « În pervazul larg al serii »
La inceputul paginii