Ion Bănuţă

În farmec, despletită,
din mii şi mii de valuri,
sărutul vechi, de vrajă
l-aruncă-n dar pe maluri.

De faldurile mării,
de gingaşul sărut
se-mbată mii de oameni,
cerându-l cu-mprumut.

Din volumul « În pervazul larg al serii »

M-am dus o clipă în Infern,
în bolgiile-adânci, dar Dante,
ce zugrăvi în vers etern
escroci, şi papi, şi duci, bacante,
pe când mă însoţea, în pas uşor,
şi-i povesteam de Hitler, negru nor,
se-nvârteji-n coroana lui de laur
şi-mi spuse : - Astfel de balaur
mi-a întrecut şi mie-nchipuirea,
dar deapănă-ţi, amice, povestirea !
- Pe feudalii tăi, părinte,
i-ai pus la stâlp, şi iadul îi desfată
cu smoală neagră şi fierbinte,
dar ei nu sunt decât copii în vată,
părinţii lor acuma s-au născut!
Ciudat ! Să aibă taţii fiii în trecut !
Au ars cuptoarele, pe întrecute,
şi mii de oameni s-au sfârşit în vânt, 
privind sticlos la şirul lung de brute.
Se răscula şi recele pământ !

Şi mă uitai cu scârbă-n vechea ladă,
ce-o iau în seamă numai cronicarii.
Pe tronuri mari de oase : Hitler, carii,
ce rod mărunt, căci vremea i-a mutat din lemn
în ţeasta lui, să toace crudul semn
ce-a-ncins amarnic fruntea omenirii.
Dar, când umblam pe vântul pustiirii,
O pajură cu moartea-n aripi blege
veni din Bonn, scheletul să-i închege.
Os lângă os şi gheară lângă gheară,
să-i dea din nou puterea ei de fiară,
şi crucea strâmbă, înecată-n ură,
să verse-n lume cea mai neagră zgură!

Pe când priveam la Hitleri noi şi vechi,
mi s-a părut ca Dante s-a urnit din lut,
strigând : « În cartea de atunci n-au încăput,
şi filele sunt roase şi străvechi ».
Prietene! Să mergem! Turmei de tâlhari
să-i fim în veacul XX slăviţi gropari!
Din tobele iubirii şi-ale urii
să cânte apele şi trubadurii
şi să răscoale munţii-ncremeniţi de veci,
să fie furnicar de oameni pe poteci,
şi trăsnetul cumplit să se prăvale,
să-ngroape crima-n marşuri epocale.

Din volumul « Cu Dante prin infern »

Fânul fu răzbit în vară
de o coasă milenară.
Mai rămase-un fir, sau două.

Dăruindu-le cu rouă,
noaptea se pierdu în zori,
răsădind în urmă flori.

Din volumul « În pervazul larg al serii »

O ! Lăcrămioarele-s sfioase,
furând din cer argintul lunii.
Şi soarele, uitând poiene,
stârnindu-şi acele minunii
cu vorbe albe şi viclene,
pădurea verde o descoase:
- De ce-ţi sunt fetele sfioase?

Pădurea tace, le ascunde,
şi astrul nici nu ştie unde.

Din volumul « În pervazul larg al serii »

Fata mea cu păr de ceai
vino iar la mine, stai !
Să te-apropii, să mă mir,
să mă depăn fir de fir.

Din volumul « În pervazul larg al serii »

De s-a copt caisul - 
de cer şi dogoare -
iau din el, iubito,
nu caise, soare.

Din volumul « În pervazul larg al serii »

De-ţi prinzi toamna toată-n păr –
sub rugina clătinată –
te aştept, plutind uşor,
în pădurea fermecată.

Din volumul « În pervazul larg al serii »

Toamna mi-a bătut în uşă
într-o noapte solitară,
şi văzduhul din pădure
îl găsii cu frunza rară.

Întâlnii ciocănitoarea ;
îşi bătea de codru ciocul
şi, zburând din zare-n zare,
parcă-şi încerca norocul.

Ciocul ascuţit, de fildeş,
codru-l face să răsune.
Numai veveriţa-n grabă
strânge slavă şi alune.

Prins de liniştea pădurii,
mă-mbătai de cer în sară,
şi spre frumuseţea lunii
înălţai, de-argint, o scară.

Din volumul « În pervazul larg al serii »

Fără vrere, fără vină, 
mă aflai în miez de toamnă.
Dulce eşti, cumplită doamnă !
Bruma grea, diamantină
a tăiat cu mii de seceri
frunzele de pe cărare,
poticnindu-le de zare.

Să mă-ncumet în petreceri ?
Ori să scot, din foi de jale,
vremea care-mi fură anii,
cum scot peştii atamanii
de sub apele domoale ?!

Alergai pe-un drum de sită
după-un dram de primăvară,
ce cu viaţa se măsoară
şi cu clipa infinită.

Mai pe drum, mai prin sulcină,
mă aflai în miez de toamnă.
Dulce şi cumplită doamnă,
nu-mi căta la ani pricină !

Din volumul « În pervazul larg al serii »