Ioana la-ntuneric e pusă și la post... - Victor Hugo
Ioana la-ntuneric e pusă și la post
Căci nu știu ce făcuse. Iar eu, fără de rost
M-am dus să văd proscrisa cum sta la cotineață
Și-i strecurai, în umbră, borcanul cu dulceață.
Nelegiuire mare. Toți dimprejurul meu
Ce stau veghind la paza moralei tot mereu
S-au încruntat, când Ioana îmi spuse fără preget:
- N-am să mai vâr de-acuma în nasu-mi nici un deget;
Nici n-am să-ndemn pisicul să zgârie-altă dată –
Ce-au mai țipat! – Ea știe cât e de alintată
De dumneata. Te știe cât ești de slab și moale!
Când lumea-i supărată pe ea, cum râzi matale!
Nu merge-n felul ăsta. Mereu și pururi, iară,
Te-amesteci. Ca s-o creștem așa, e o povară.
N-ascultă de nimica. – Am înțeles că-s țapul
Ispășitor și pașnic, îmi înclinai deci capul
Zicând: - Nu am nimica să vă răspund . Așa-i!
Popoarele cu-asemeni îngăduințe, vai
Sortite sunt pieirii. O știe orișicine.
Puneți-mă de-aceea la post, ah! și pe mine.
- Ai să fii pus! – Ioana din colțu-ntunecat
Șopti, venind aproape, cu glas catifelat
Nălțându-și ochii galeși și dulci, plini de viață:
- Bunicule, n-ai grijă! Am să-ți aduc dulceață!
În românește de Lazăr Iliescu
Din volumul „Arta de a fi bunic”, 1877
|
