Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Ioan I. Ciorănescu

(1905 - 1926; biografie)

Ante mortem
Lui Dumnezeu
Paiața
Ades mi-aduc aminte
Deschide pleoapa
Simplu
Rustică
Lucrătorul


         

Ante mortem

Cum poate fi ? Cum poate fi ?
Spaimă sau zâmbet, noapte sau zi?
Dracii-au să vină în convoi
Cu cozi, cu copite, cu părul vâlvoi
Și-au să răpească sufletul din noi ?
Trăi-vom decenii, și-un an și doi,
Și-o zi, și-o clipă, și alta ... Și apoi ?
Apoi nici o clipă, iar timpul va trece.
Din trupul cel rece, în sufletul rece.
Ce-o să ne-ntâmpine oare prin aer?
Trâmbițe sau chicot, cântec sau vaer ?
Ce vârstă sufletul va avea ?
Vârstă de om ? Vârstă de stea?
Vom fi palpabili? Vom fi stafii?
Vom fi prin însăși moartea mai vii?
Cum poate fi? Cum poate fi?

14 octombrie 1926
La inceputul paginii

         

Lui Dumnezeu

Tu care-ai plămădit din colbul ud
Un suflet cu verigi și cu inele,
O râmă ce-o târăsc pe cerul crud,
De ce-mi făcuși, din plumb și gânduri grele ?

Ah, patimile-mi colcăie în trup 
Și carnea lor de faguri vor s-o spargă,
Să iasă ca albinele din stup
Și-n voie să colinde lumea largă.

Eu te-am închipuit bogat, în cer,
Cu stelele cununi și pietre scumpe,
Dar nu-ntări-ndoiala mea cu fier,
Căci marea din păcate va inrumpe.

Și de exiști în haos fără zi
Și-mi sfarămi veșnicia de zăpadă,
Urechea ta mă poate auzi?
Și ochiul tău e-n stare să mă vadă?
La inceputul paginii

         

Paiața

Viața câteodată îmi pare o paiață
Cu buzele făcute și văruită față
Ce vrând prea mult să râdă, se strâmbă dureros,
Cu clopoței în mână și hainele pe dos,
Jucând schimonosită, chemând fără-ncetare :
Veniți ! Nu e durere ! Veniți! Nu-i întristare!

Priviți-mi gura roșe ca florile de mac
Și clopoțeii-aceștia ce sună după plac !
Vedeți-mi haina ruptă din roșii curcubeie
Și-n ochi a veseliei demonică scânteie.

Și-n buzunar am aur, cofeturi, jucării,
Veniți toți flămânziții ... femei, moșnegi, copii,
Vă dau la toți! – și râde cu văruită față,
Se năpustește valul țipând, și unii-nhață
Un vârf de panglicuță tivit cu clopoței,
Dar ea, paiață crudă, bătându-și joc de ei,
Fâșii în fugă-și rupe din haina ei de lână
Lăsând la fiecare o zdreanță roșe-n mână.
La inceputul paginii

         

Ades mi-aduc aminte

Ades mi-aduc aminte, iubito, că stăteam
În cețele gălbui de toamnă, în odaie
Să despletesc reci chipuri pe aburitul geam
Din linii frânte, fine ca firele de paie.

Acuma, când trecutul l-aud ca un refren
Și-n gânduri mi se-nfige ca-ntr-un oștean o schije,
Figura ta, iubito, o văd ca pe-un desen
Ce-l însemnai odată copil, cu sârg și grije.

Cum aș privi în lumea de-afară liniștit
Prin chipu-ți cu reflexe de solzi ușori de mică !
Dar geamul iar se face în minte-mi aburit
Și nu mai văd nimica, și nu mai știu nimica ...
La inceputul paginii

         

Deschide pleoapa

Deschide pleoapa ochilor când lângă tine vin
Deschide-o larg precum o scoică dezghioci
Și-nfige-n mine ca o lance al primăverilor senin
Să-mi amuțească brusc ale tăcerii voci.

Cerul ochilor tăi e atât de larg
Că-mi plimb privirea-n ei și cu băgare de seamă
Cum aș merge cu o cupă scumpă pe care mi-ar fi teamă s-o sparg,
Da, mi-ar fi teamă.

Privindu-te, eu simt imensitatea unui nou haos,
Și sufletul mi-e ca o statuie care cunoaște doar repaos ;
Gânduri ciudate – ca priveliștile pe geamul unui tren –
Fulgerătoare prind în mintea mea să se înșire.
Deschide pleoapa ochilor tăi obsedanți ca un refren,
Căci doar când te privesc, zăresc că am și eu privire.
La inceputul paginii

         

Simplu

Când chipul tău în fața mea apare,
Pot să-ți îndur mânia cât de grea,
Fiindcă bucuria cea mai mare
E bucuria că te pot vedea.

De-aș ști că-n frământarea ce-l doboară
Înfrântul suflet merge spre prăpăd,
Cât timp nădejdea lui n-are să moară
Rămân cu bucuria că te văd.

Că te răsfrângi în mine ca-n oglindă
Și că te port cum racla poartă-un sfânt
Și că din tot ce-n suflet se perindă
Rămâne viu doar chipul tău răsfrânt.

Vorbește deci, sau poți rămâne mută.
Iubește sau urăște huma mea,
Căci marmura ta albă, ne-ntrecută,
O pot vedea ! mereu o pot vedea !
La inceputul paginii

         

Rustică

Cer înnorat și vestitor a ploaie,
Pomi cari gem și cari se-ncovoaie,
Vânt care gâfâie obosit,
Soare ce moare în asfințit,
Praf ce se-nalță pe drum în trâmbe,
Care ce-aleargă pe uliți strâmbe,
Turme ce grabnic se-ntorc din suhături,
Flori ce tulpina și-o-nclină pe straturi,
Și-apoi tăcere : cumpăna tace,
Pe sat domnește vremelnică pace.
Dar ploaia vânjos răbufnitu-și-a stropii,
Plâng sălcii pletoase și freamătă plopii.
Săgeți de mulsoare jos norii azvârlă
Și curge mai turbure limpedea gârlă.
Se văd o fată și un flăcău,
La capăt de sat cum trec un pârău.
Pe lunca de-alături i-a prins vijelia
Și fata se vaită că uda-i e ia.
Flăcăul minteanul pe spate i-aruncă
Și-o strânge cu brațul, crezând că-i pe luncă,
Dar fata un ghiont mânioasă i-a dat :
« Te-astâmpără, bade, că iată-ne-n sat. »
La inceputul paginii

         

Lucrătorul

Să mergi din zori pe străzi întortochiate
În galerii săpate de-un sobol,
Să simți în tine gânduri sfâșiate
Și sufletul să-ți rătăcească-n gol.

Să te privească miile de case
Cu chipul scrutător de la etaj,
Manta de plumb pe trup să ți se lase,
Și totuși, dârz, să-ți mai șoptești : « Curaj ! »

S-auzi în juru-ți vuiet de mașina
Cu uruit mecanic, frânt, de roți,
Călăi de fier, în fața ta să vină,
Și să-i îndemni la crima lor pe toți,

Apoi sorbind din cuminicătura
Pe care-o da al fabricei alb fum,
Să te întorci, înăbușindu-ți ura,
Cu capul în pământ, pe-același drum.
La inceputul paginii