Sub cocârjita secere a lunii
M-am întors acasă și-am văzut satul,
Pustiile clădiri și guzgani.
Aplecată pese cenușă, ardea inima mea:
Oare va trebui, ca umbrele porții,
Între ziduri căzute-n ruină, să-mi jelesc morții?
Să desfac păstaia neagră ce s-a pierdut
Să cosesc ovăzul sfărâmicios, gălbejit,
Pe care l-a ros o ploaie de fier?
Putredă tulpină pe putred pământ -
Nimeni n-a ales recolta din ceață.
Urzici, cucută, brusturi se înmulțesc în vânt,
Nalba de pietrele de pe drum se agață.
Peste tot mă pândește-o spaimă-nvechită,
Din ușile sparte, din fiecare geam.
Să ascut oare coasa cea ruginită,
Să ar și să grap fără vită în ham?
Spre dimineață însă,
Cu zorii reci din slavă,
Când bruma încă înghețată
Izvoarele luminii,
A apărut o femeie din pădurea slavă.
Căutându-și vita sfrijită
Ce se pierduse-n desiș,
Venea pe poteca uscată.
A văzut oare rândunica și holdele?
A izbit în plug, în rugina roșcată.
Era muma dimineții,
Sub cerul bătrân,
Muma popoarelor
Pe ceață și vânt, în pașnică trecere.
Arând ogorul pietros,
Mână ogorul pietros,
Mână boul bălțat, cu coarnele
În formă de secere.
|
