Îmi este viața oare, așteptare
A unui tren ce nu-i cunosc sosirea
Și nici măcar nu-i bănuiesc pornirea
Pe-un drum ce nici o margine nu are?
Plângând, râzând îmi amăgesc simțirea
Cu clipe dulci, cu altele amare;
Și toate sau luate fiecare
Ascund în ele ura și iubirea?
Sunt fir de iarbă ce mereu răsare
Din frământatul lut, a câta oară?
Sau fir de cosmos? Veșnică-ntrebare,
Spre un răspuns ce-ntârzâie s-apară...
Sunt toate, sunt mai mult: o veșnicie,
Trăgându-și seva din adânc de glie.
Din volumul „Sonete – Invocațiile cetății”, 1979
|
