Vreme cu coasa ruginită,
Cam târziu ai pornit
În sus, pe poteca bătută de mine cândva,
Cenușiu în ceata fugarilor.
Peste noi – cerul ca o apă subțire.
O piatră albă s-a înecat.
Era luna? Sau ochiul pustiului?
În tufele de pe morminte se jelea înserarea.
Își înfășura gluga
Țesută grosolan din iarbă și ceață,
Pe coifuri și oase,
Zorile cu crustă de gheață
Azvârleau cioburi sclipitoare în păpuriș.
Tăcut, pescarul împingea
Barca pe râu, trecându-ne dincolo.
Se tânguia vocea-nghețată a apei
Pe care atâția morți au plutit în jos.
Dar pe ea, cine-a îngropat-o-n lutu-nghețat,
În cenușă și mâl,
Bătrâna urmă de picior a necazului?
În aria războiului strălucesc ogoare.
Peste tot viața s-a trezit,
Omul a siluit pustia pietroasă
Ocrotind cu gard viu apărător de vânt
Spicul, țărâna afânată.
Și grâne caută cu sugătorul rădăcini
Pământul greu, semănătorile-mping în sus,
Stăpâne pe locul unde era zmârcul stătut.
Pufos, ciulinul alb vestește vara.
Femeile nălbesc cânepa.
Și pe lângă podul aruncat în aer,
Pe coastă în sus,
Câinele mână oile spre saivanul încăpător.
Frumoasă e patria,
Când peste discul de aramă verde
Al iazului țipă cocorul
Și aurul se-ngrămădește
Pe bolta albastră de octombrie;
Când grâne și lapte dorm în cămări,
Fierăria funinginită a lumii
Începe să-și ațâțe focul.
Din nicovala nopții,
Câzând pe umbre de lilieci,
Țâșnesc scânteile.
Oare nu-ntotdeauna noaptea,
Noaptea bântuită de tunete,
A făurit fierul
Incandescent al zorilor?
Încă întârzie pe cărare
Doi plopi
Înălțându-se spre lumină
Ca antene ale pământului.
Ei simt adierea păpurișului
Și răsuflarea aspră a bărbatului
Care, jos, pe coastă, întoarce plugul,
Răstoarnă brazda.
Și inima mea ară,
Aruncându-și sămânța-n cuvânt.
|
