Pădurea veștejită în stânga mea coboară,
Și-n dreapta, o colină se suie către zări,
Sub roșul ce amurgul pe culmile-i strecoară.
E toamnă pe sfârșite. Pe drum și pe cărări
Zbor frunzele mânate de vântul ce le poartă,
Cum valul poartă barca pe zbuciumul de mări.
Trosnește câte-o cracă și-n umbră cade moartă;
Săracul o să aibă la iarnă uscături,
Natura se-ngrijește cu milă de-a lui soartă.
O, fire nențeleasă, cum inima ne-o furi
Cu moartea ta, sub care s-ascunde renviere,
Tu, care dintr-un mugur dai viață la păduri!
Știi oare ce duioasă și tristă mângâiere
E ordinea eternă, pe care-o-ntrezărim
În frunza care naște și-n frunza care piere?
Doar ea mai ne adoarme durerea că murim!
|
