Iartă-mă, Doamne, prea mult te-am uitat,
Ori poate nu erai pe-aici de față.
De patru săptămîni te-am așteptat,
Cu aripi de-ndurare și povață.
Ajută-ne măcar să ne spălăm pe mâini
De sângele-nchegat și de noroi –
Scăpăm de gropi vreo două săptămâni,
Vino și tu-n refacere cu noi!
C-avem cu tine-o altă socoteală:
Nu te mai știm așa precum erai;
Că semănai leit cu Sfântu’ Neculai -
La chip, la barba-n fire de beteală.
De ce, când tu ții zodiacu-n spate
Și-i crești pe toți, ca viermele-n gogoașă,
De ce lași brandurile blestemate
Și să ne toace gloanțele vrăjmașe?
Te-ai supărat, de cați așa dușman?
Nu știm să-ți fi greșit cumva nimicu’.
Că ții cu noi spunea și domnu’ căpitan.
Au te-ai schimbat și ții cu inamicu’?
Te-am așteptat întruna, dar tu nu știi
- Nu te-au somat pândarii la rețele –
Să ațipești cu noi pe patul puștii
Și să ne soarbem ciorba din gamele.
De-acu nici stelele nu ți le mai trimete,
Ca niște mici și galbene rachete
Și luna nu ți-o mai lăsa hai-hui –
Încui-o tocma-n fundul cerului!
Dar uită-acuma, uită tot ce-a fost –
Nu-ți încrunta privirea, că ne-apasă!
Așa e omu’, necăjit și prost.
Haide cu noi! Ne-om aminti de-acasa.
Din volumul „Drumul soarelui - Poeme de război”,
Colecția Luceafărul, București, 1944
|
