O sete lacomă, neistovită,
S-asmute, roșie, să-ți bea ființa.
Tu mi-ești izbânda și mi-ești suferința
Și, goală,-mi pari la fel de neghicită.
Bucher al trupului sculptat în nopți
Când ți-a căzut la glezne orice fundă,
Îmi dogoresc privirea sânii copți
Și coapsa fumurie și fecundă.
Cu ochii te implor și te adulm,
Ca o jivină pasul căprioarei.
Îmi culc sărutu-n cuibul subsuoarei
Și tremur tot și freamăt ca un ulm.
De la spreâncenele adânci și păduroase
Și până-n albia catifelată,
Care te-adună ca-ntr-un jghiab, cutremurată
De lungi fiori și flăcări dureroase,
Tu mi-ești moșia sacră, peste care
Cu plugul ar pământul tău cel brun.
Ca să rodească grâul cel mai bun
Și holdele de maci arzând în soare.
Tu mi-ești moșia caldă și avidă,
Asupra ei mă scutur – nor de ploaie –
Sub care mijlocul ți se îndoaie,
Ca și mai bine-n sânu-i să mă-nchidă.
Și-mi ești torida stepă, peste care
Îmi vântur herghelia nechezând,
Ca să mă simt stăpân, în scară stând,
Prin zări halucinate de dogoare.
Dar, încâlcit în pletele-ți de seară,
Se sbat în mine crengi de azalee:
Robit, ascult cum sue și coboară
Divinitatea-n trupu-ți de femee.
“Amiază”
Din antologia “Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
|
