Ileana Mălăncioiu

Cânt pe inimă ca pe-o frunză de fag
Stau oamenii-n drum să m-audă cum cânt,
Se uită unii la alţii tăcuţi
Şi se-ntreabă ce pasăre sunt.

E prea mult cântec împrejurul nostru,
L-ascult cu ei şi nu-l mai înţeleg,
Parcă m-aş fi temut să rup o frunză
Şi am cântat dintr-un copac întreg.

Din volumul „Pasărea tăiată”, 1967


  

    
Tweet

    
Share
    







  

Mă rog de tine, băiat curajos,
Încercat pe zidul morţii în bâlciul copilăriei,
Nu umbla să mă smulgi de la zmeul cu şapte capete
Ca să câştigi o parte-a-mpărăţiei.

Eu am venit de bună voie aici,
Am şters vatra-mpăienjenită
Am frământat de două ori pământul
Şi am umplut cuptoarele cu pită.

Apoi am rupt-o ţărăneşte pe ştergar
Să iasă aburi calzi şi i-a simţit din depărtări
Şi-n locul buzduganului vuia ca uraganul
Mirosul tras pe cele paişpe nări.

Îl aşteptam să aflu gustul pâinii
Şi numai după bătaia inimii am înţeles că e bună,
Că până la piept era îngropat în pământ
Şi de la umeri în lună.

O, toate fetele acelea din poveste
Care de teamă v-au urmat mereu
Când e atât de simplu şi de omeneşte
Să-ncerci odată să iubeşti un zmeu!

Din volumul „Pasărea tăiată”, 1967


  

    
Tweet

    
Share
    







  

        lui Leonte Moldovan

Coboară peste ape luna
Şi cum şi-apropie figura,
Ai spune-un cap ce se pravale
În fundul lacului de-a dura.

Insângerată joacă apa
Şi e-o tăcere spulcrală:
A fost pe undeva, se vede,
O execuţie capitală


  

    
Tweet

    
Share
    







  

de spaima unei clipe mai senine
ce-n taină-mi pregăteşte o spaimă şi mai mare
mă-ntorc peste prăpastia pe care
cu spaimă am trecut-o către tine

un gol imens mă ţine tăcut deasupra lui
şi mută munţii către care vin
simt marginea prăpastiei pierind
asemeni unui orizont divin

fă un hotar mai sigur între mine
şi între ţărmul tău care s-a dus
vreau să m-apropii fără să te văd
mi-e frică şi merg ca privită de sus

Din volumul „Ardere de tot”, 1976


  

    
Tweet

    
Share
    







  

stau pe un lemn pe jumătate putred
cu bureţi crescuţi la capete
şi mă uit cu tristeţe la soarele
care-ncepe să scapete

a mai trecut o zi, se apropie
aş vrea să mai rămân dar nu mai pot
o, dacă măcar aş spera că atunci
sufletul meu va fi liber de tot

acum e-nchis fără să vrea în sine
şi plânge cum n-am mai văzut 
şi smulge-n tăcere bureţii
crescuţi pe copacul căzut

Din volumul „Ardere de tot”, 1976


  

    
Tweet

    
Share
    







  

Îngropată-n mirosul de trandafir
din luminoasa dimineaţă
culegeam petale ca vişina putredă
şi le puneam în mâna bunicii
în care se făceau dulceaţă.

Dulcea mea lumină şi mântuitoare
firul nădejdii n-a fost rupt
cât pluteşte încă galbena miere
în care stau petalele-aruncate
de mâna ei închisă dedesubt.

Nu putem fi cu totul despărţiţi
de cei plecaţi dintre noi
altfel cum ar fi putrezit ulucile
acestui cimitir de ţară unde florile
sunt mai înalte decât crucile.

Din volumul „Peste zona interzisă”, 1979


  

    
Tweet

    
Share
    







  

Îmi iau numărul meu de pietre
şi le aşez cât mai riscant
şi-ncep jocul convinsă
că oricum voi pierde.

De ce joci, totuşi?
mă veţi întreba.

Ce altceva pot să fac?
vă voi răspunde.

Apoi liniştită
voi muta mai departe
piatră după piatră
munte după munte.

Din volumul „Peste zona interzisă”, 1979

Texte culese din Ileana Mălăncioiu, „Poeme”, Editura Albatros, Bucuresti, 1980


  

    
Tweet

    
Share