Ilarie Voronca

Îmi port ca pe-un copil bolnav tristeţea,
prin parcu-n care frunzele, asemeni clopotelor plang;
şi-aud cum creşte neliniştea începutului de toamnă departe,
şi cum aleargă păsările ploii, pe acoperişuri negre şi se frâng.

E-aceeaşi amintire şi-aceeaşi deznădejde veche.
Aş vrea cu braţele tale de astă-vară să mă cuprinzi;
păşesc pe urmele trecutului nostru, cum aş merge după un om cunoscut,
şi, totuşi, nu-ţi mai găsesc gestul, în lacul cu mohorâte oglinzi.

E pretutindeni, un aer apăsător, ca de spital,
şi pomii în despletiri, îşi spun mâhniri ştiute.
Amintirea ta îmi închide drumul ca un mal,
şi-mi simt gândurile, în pietrişul umed, căzute.

Aşa: vino să-mi ridici sufletul, ca pe-o coajă de copac,
şi să-mi citeşti durerile închise – cuiburi de păsări triste,
acolo. Mâinile tale să-mi fie deznădejdii, mătăsoase batiste,
şi ochii tăi, pentru copilul tristeţelor mele, odihnitor hamac,

Vântul răscoleşte cerul ca pe-o carte deschisă.
Aud fâşâitul foilor pe care-s scrise atâtea poveşti dureroase.
... De departe vine prevestirea unui sfârşit apăsător,
şi eu îmi port tristeţea ca pe-un copil, prin săli de spital reci şi întunecoase.


  

    
Tweet

    
Share
  

Trâmbiţa primăverii a sunat peste orăşel.
Aerul limpede cum e apa de fântână.
Fereştile s-au deschis, băncile s-au înnoit.
În sulfet: amintirea ca urma unei brăţări pe mână.

Vreau să rătăcesc dincolo de mâhniri.
Aici, atât de trist, cântecul cheiului şi-al apei.
Să ne urcăm în docar. Cerul tot mai aproape-i,
Ţipătul oraşului s-a şters cu deznădejdi şi zidiri.

Vino, vom merge la Soveja în munţi.
Acolo trecutul meu, ca-ntr-un cufăr vechi o haină albă.
Zarea e cu brazi şi pe sânul munţilor oile-salbă.
Peste privelişte, sufletele au să ni se apropie ca peste 
                                      aceeaşi carte două frunţi.

Vom asculta cântecul buruienilor. O să întâlnim ciobani.
Sprinteni şi cu soare în trup, vom alerga prin pădure.
Aerul, ne va deschide pieptul, ca o secure,
şi viaţa o să treacă simplu ca un râu peste bolovani.

Aşa, ai să înţelegi ce trist e să fii poet.
Lasă-ţi cărţile şi odaia îngropate în noapte.
Vom iubi ţărănci cu trupurile coapte,
şi-o să ne tăvălim în ierburi şi-o să ne furişăm în brădet.

Apoi amurg şi prin ogrăzi lumini târzii,
şi oameni care spun: să ne pregătim pentru cină.
Pe cerdac cu funcţionarii făbricii, o să jucăm concină
şi o bucurie are să ne cuprindă liniştită fără să ştii.

Singur gândul meu, cu tine împletit,
arc boltit pe vadul cerului în seară.
Şi tot sufletul ni se va pleca peste trup în afară,
ca peste un zăplaz vechi, un salcâm înflorit.

Departe uliţi triste, departe orăşeni mărunţi.
Uite: primăvara şi-a scuturat clopotele peste cetate.
Trenul mic ne aşteaptă cu strigăte tremurate,
Vino! Să mergem la Soveja în munţi.

(Restrişti)


  

    
Tweet

    
Share
  

Tălăngile vacilor au vrăjit buruienile
iarba îşi înclină elegant trupul ca o dănţuitoare
sub stâncă guşterul izvorului se trezeşte
viorile pomilor primesc arcuşul vântului
de departe vânătorul întârziat sperie pasărea ecoului.

Dar în ugere funda norilor se desface
anotimpul a primenit rochia zărilor
şi botul vacilor adulmecă munţii ca alte ugere
ce steag laptele pentru descuierea nopţii
cum trece ca o mângâiere prin osul gândului
cum sărută buzele şi dăruie o catifea gâtlejului
laptele clatină o cădelniţă de arome
împrumută o dulceaţă din privirea vacilor
leagă la tâmpla convalescentului năframa păşunilor
laptele sună în doniţi cremenea văgăunilor
flutură în pupilă dantela cascadelor
mazărea visului în păstaia inimii.


  

    
Tweet

    
Share
  

Cum se bucură de eleganţa trestiilor, raţele sălbatice,
păpurişul destramă un cântec pe panglica nemişcării
în ierburi alunecă tăciunii din privirea vulpilor

bursucii se leagănă în adiere cu arbuştii
pitpalacii împletesc un şal din lumina sunetului,
caprele negre fac alpinism,
oglindesc înalţimile,
ploaia dăruie scoarţe olteneşti pământului,

şi plugurile fac dragoste cu ţărâna, o sărută, o muşcă,
iepurii se pitesc la marginea zilei ca dovlecii,
soarele dă mălai vrăbiilor e o bucurie în argint a vocilor.


  

    
Tweet

    
Share
  

Ce mlădios e piciorul asinului
ca un deget copita mică atinge clapele pietrelor
coapsele au o legănare în mers ca apele
asinul cunoaşte pleoapa potecilor

diamantul piscurilor tale sticla zborului de vultur
dar pupila asinului a închis înălţimile

lacătele stâncilor nu-l sperie
poartă pe grumaji frunzele poverilor
şi ţipete izbucnesc din el
cum din argintul râului pescăruşii


  

    
Tweet

    
Share
  

Codrul în odăjdii de amurg se arată
frunţile ca lemnele putrezite luminează
pahare stelele pe masa cerului curată
amforă glasul precum mările se înspumează

sună clopotele cireşilor în privire,
sub formă de cascade izbucnesc nopţile,
ca buruienile şoaptele sunt plivite,
sufletul ca un ornic îşi întoarce roţile

ce amazoană inima pe şesul pieptului
prin deşertul ceasului cenuşa vrăbiilor
buciumul urcă în suvenir răcoarea brădetului
mulgi laptele ecoului în şiparul văilor

toamna îşi încearcă flautul în vegetale
conturnul norilor lasă în minut semne
ca lupoaice umbrele se târăsc în metale
de mărăcinele singurătăţii ochiul tău se teme


  

    
Tweet

    
Share
  

pe câmp ceştile florilor ca pe o tavă
se înfioară în stânjenei licoarea lunei
albăstrele urcă spre cer o apă suavă
iedera: tremurare în argint a strunei

păpădia îşi desface pânzele
cum îndulceşti gura aerului, cicoare!
trifoiul îşi adună ca miei frunzele
lucerna pune în glas o răcoare

rătăcire pe eşarfele ochilor
prin pieptul păsărilor de brumă
trandafirii opresc vântul în agrafa rochii lor,
muşeţelul clatină tălăngi ca o turmă

rătăcire prin scările buruienilor
în clopoţei inima lămpilor creşte
lalelele au păstrat amintirea iernilor
în artere, muşcatele au înălţat creste

circulaţia sângelui în garoafe
macii închipuiesc cascade
au adormit gârlele ca harfe
şoim, toaca de lemn, roteşte, cade.

în topaz se tulbură cerbii
rătăcire prin zăpada buzelor
luceferii au lins laptele cerului ca şerpii
au muşcat azima rumenită a fulgerelor

dar aici, margherită, floare stelară
prin catifeaua liniştii pirogă
ai dăruit visului o vioară
sufletul s-a umplut de văzduh ca o orgă 

(Plante şi animale)

Texte culese din „Poezia română modernă de la G. Bacovia la 
Emil Botta”, alcătuită de Nicolae Manolescu, 
Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968


  

    
Tweet

    
Share
  

Iarnă, tu, soră invizibilă
Când şoimul arată drumul viitor al vânătorului,
Şi buchetele strânse de pe câmp izbucnesc prin lacrimă,
Mă voi prinde şi eu de roţile carului tău triumfal.

Pleoape, pleoape de scrum peste fotoliile de stejar,
Şi tu noapte care ne amesteci obrajii în paharele somnului
Că dimineaţa nu ne mai recunosc oglinzile
Paloarea se urcă în sânge cu porumbeii aducătorii de veşti

Tresare timpurie de drumuri în zăpadă.
Ne-au vizitat salcâmii prin amintirea aceasta
Cum parfumurile sunt fantomele florilor,
Cum o muzică apare numai la un miez de noapte al auzului.

Anotimp aruncat cu hoiturile peste zidurile oraşului,
Unelte putrezind între frunze o dată cu vorbele noastre.

Texte culese din „Efigiile naturii”, Antologia pastelului românesc, alcătuită de Petre Stoica şi Mircea Tomuş, Editura Minerva, Bucureşti, 1971


  

    
Tweet

    
Share
  

Ziua, distanţa-nchisă în pupilă
Aici, acolo-n amintire iarăşi
Ca două ape întâlnite care-şi
Topesc oglinzile pe-aceeaşi filă.

Uniţi sau dezuniţi. Duşmani. Tovarăşi,
Nu-s eu. Sunt tu. Obrazul de copilă
E-al meu. Sau nu e. Dragoste e? Milă?
Ca-n orice clipă sieşi altul pară-şi.

M-apropii sau mă depărtez? O tristă
Şi bucuroasă, laolaltă, voce,
Acuma e şi nu e. O batistă.

Şi-o iederă de fum suind pe roce
Sau sus pe pisc cât soare mai există
Şi versu-acesta-i eu sau tu. Sau orice.


  

    
Tweet

    
Share
  

Numele tău pe buză sau în minte
Cum taie unda păstrăvul mai iute
Chiar mută gura n-are să te uite
(Ciungul mişcă-n gând braţul ca-nainte).

Sperioşii ochi rămaşi ca două ciute,
Şi păsările, câte, prinse-n ţinte
Nu ştii? Treceam prin vad şi-ţi spuneam: „Ţin-te
De gâtul meu”. Te luam în braţe: „Uite”.

Râsul se lua la-ntrecere cu râul.
Ce fu mai fraged? Unda sau cuvântul?
Cocorii-şi desfăceau în zare brâul.

Septembre clar. Mai gâfâie pământul?
Mai vin convoaie de oglinzi cu grâul?
Numele tău pe buze... Numai vântul.

Texte culese „Din lirica de dragoste a lumii”, antologie alcătuită de Maria Banuş
Editura Minerva, Bucureşti, 1987


  

    
Tweet

    
Share