Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

I. Heliade Rădulescu

(1802 - 1872)

Sonet la anul 1830
Cântarea dimineței
Adio la anul 1832
Epitafe
Zburătorul
În așteptarea lui 1848
La Schiller
Dulcamara
Un buchet de mireasă


         

Sonet la anul 1830

Să ne deschiză Ian se gătește
O viitoare unde intrăm,
Și pace, drepturi să-ntâmpinăm
Mai dinainte el ne vestește.

În fața porții und’ așteptăm
Nădejdea dulce la toți zâmbește;
Epohă nouă ni se zărește,
De aci vremea să numărăm.

An rău din urmă trecutul fie,
Relele toate cu dânsul ție;
Răstriștea treacă, s-o numim vis.

Unirea, cinstea în rumâni crească,
Dreapta reformă în veci trăiască...
Cheile sună... tot s-a deschis. 

1829
La inceputul paginii

         

Cântarea dimineței

Cântarea dimineței 
Din buzi nevinovate 
Cui altui se cuvine, 
Puternice Părinte,
Decât ție a da?

Tu ești stăpân a toate, 
Tu ești preabunul tată; 
A ta putere sântă
Făptura ține-ntreagă, 
Ne ține și pre noi.

În inimă,-n tot omul
Tu ai sădit dreptatea,
Unirea și frăția,
Tu conștiința scumpă,
Tu bun ce-avem ne-ai dat.

P-aceste saduri sfinte 
Răcoritoare ploaie
De adevăr să pice,
Să crească, să dea rodul, 
Să fim preafericiți.

Îndreptătorul lumii,
Tu ai slăvit noroade,
Le-ai dat tu legi preasfinte 
Ce țin aceste saduri;
Slăvește și pe noi! 

Și-aceste legi prea drepte 
Orice norod le calcă, 
Sau care nu le știe, 
Cade, ruini rămâne,
Se face neștiut,

Din slava strămoșacă
De am căzut, ne nalță; 
De am uitat unirea 
Ce-i întărea în toate,
Acum ne fă uniți.

Să știm c-avem dreptate, 
Să știm ce, cine suntem, 
Ș-așa să nu se uite
O nație slăvită
Ce-am fost și ce-am fi noi.

Cu toții, dară, ție
Cântăm cântare nouă;
În flacăra unirii
Întindem mâini la tine;
Rugăm să ne-nsoțești.

Ne luminează mintea
Să te cunoaștem, bune,
Să știm că ne ești tată,
Să te cântăm mai bine,
Ș-așa să ne-mpacăm.

1830
La inceputul paginii

         

Adio la anul 1832

Numărând ceasurile.
. . . . . . . . . . . . . . . . ………..
. . . . . . . . . . . . . . . . ………..

Douăsprezece! Adio, o, an! și ai trecut!
Tu nu mai vii, întocmai ca umbra ce eu plâng!
Adio! întru tine nădejdea m-a vândut.
Pomeniri scumpe multe eu întru tine strâng.

Am plâns, am aflat pace, m-am bucurat, gemut,
Ură, dragoste-n tine, prieteșug, dușmani...
Ah! îngerul meu în tine ca tine l-am pierdut!
Tu mi-ai adus atâtea ce nu mi-au adus ani.

Acuma treci! adio! ș-asupră-mi tu ai tras
Povara ce mă-mpinge unde și tu te duci.
O! p-a mea frunte câte cugete rânduri trec!!!

Faptele mele-n tine ca semne au rămas,
Tu le păstrezi, ș-în sânu-ți ele nu sunt năluci.
Fi-vor bune mai multe, sau relele întrec?!

1836
La inceputul paginii

         

Epitafe

I

Când soarele apune, luceafărul lucește
Puțin, și steaua serii pe loc și ea sfințește.
În zi de sărbătoare, un soare luminos
A strălucit odată slăvitul al meu taică.
Sfințit-a domnul zilii, și-n orizon noptos
Luceafăr de nădejde luceam la a mea maică.
Dar noapte e acuma în sânu-i tânguios.

II

În dimineața vieței, un nor de tânguire
S-a pus pe al meu leagăn plouat de lăcrămare; 
O purpură cernită a fost a mea-nfășare,
Și hrana, amar lapte la sân de văduvire.
Nădejdea maicii mele în mine mai zâmbea –
Aci zace nădejdea, și stinsă e în ea

III

Din cer milostivirea pe muritor când vede, 
A lui inimă caldă pe alta ușurează 
Și, binele făcându-1, pe sine se jertfește. 
Aci milostivirea, bolnavi, vă-mbrătișează, 
Intrați ș-aveți nădejdea la Domnul ce viază. 
Prin lacrămi de căință ce sufletul sfințește 
Al vostru trup prea șubred curând se întărește;
Iar doctorul e mila, și ea din cer purcede.

1838
La inceputul paginii

         

Zburătorul

La doamna A*** M*** 

"Vezi, mamă, ce mă doare! și pieptul mi se bate, 
Mulțimi de vinețele pe sân mi se ivesc; 
Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate, 
Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc! 

Ah! inima-mi zvâcnește!... și zboară de la mine! 
Îmi cere... nu-ș' ce-mi cere! și nu știu ce i-aș da; 
Și cald, și rece, uite, că-mi furnică prin vine, 
În brațe n-am nimica și parcă am ceva; 

Că uite, mă vezi, mamă? așa se-ncrucișează, 
Și nici nu prinz de veste când singură mă strâng, 
Și tremur de nesațiu, și ochii-mi văpăiază, 
Pornesc dintr-înșii lacrămi, și plâng, măicuță, plâng. 

Ia pune mâna, mamă, - pe frunte, ce sudoare! 
Obrajii... unul arde și altul mi-a răcit! 
Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare; 
În trup o piroteală de tot m-a stăpânit. 

Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica: 
O ști vrun leac ea doară... o fi vrun zburător.
Or aide l-alde baba Comana, or Sorica, 
Or du-te la moș popa, or mergi la vrăjitor. 

Și unul să se roage, că poate mă dezleagă; 
Mătușele cu bobii fac multe și desfac; 
Și vrăjitorul ala și apele încheagă; 
Aleargă la ei, mamă, că doar mi-or da pe leac. 

De cum se face ziuă și scot mânzat-afară 
S-o mâi pe potecuță la iarbă colea-n crâng, 
Vezi, câtu-i ziulița, și zi acum de vară, 
Un dor nespus m-apucă, și plâng, măicuță, plâng. 

Brândușa paște iarbă la umbră lângă mine, 
La râuleț s-adapă, pe maluri pribegind; 
Zău, nu știu când se duce, că mă trezesc când vine, 
Și simț că mișcă tufa, auz crângul trosnind. 

Atunci inima-mi bate și sai ca din visare, 
Și parc-aștept... pe cine? și pare c-a sosit. 
Acest fel toată viața-mi e lungă așteptare, 
Și nu sosește nimeni!... Ce chin nesuferit! 

În arșița căldurei, când vântuleț adie, 
Când pleopul a sa frunză o tremură ușor 
Și-n tot crângul o șoaptă s-ardică și-l învie, 
Eu parcă-mi auz scrisul pe sus cu vântu-n zbor; 

Și când îmi mișcă țopul, cosița se ridică, 
Mă sperii, dar îmi place - prin vine un fior 
Îmi fulgeră și-mi zice: “Deșteaptă-te, Florică, 
Sunt eu, viu să te mângâi...” Dar e un vânt ușor! 

Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica: 
O ști vrun leac ea doară... o fi vrun zburător! 
Or aide l-alde baba Comana, or Sorica, 
Or du-te la moș popa, or mergi la vrăjitor". 

Așa plângea Florica și, biet, își spunea dorul 
Pe prispă lângă mă-sa, ș-obida o neca; 
Junicea-n bătătură mugea, căta oborul, 
Și mă-sa sta pe gânduri, și fata suspina. 

Era în murgul serei și soarele sfințise; 
A puțurilor cumpeni țipând parcă chema 
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise, 
Și vitele muginde la zgheab întins pâșea. 

Dar altele-adăpate trăgea în bătătură, 
În gemete de mumă vițeii lor striga; 
Vibra al serei aer de tauri grea murmură; 
Zglobii sărind vițeii la uger alerga. 

S-astâmpără ast zgomot, ș-a laptelui fântână 
Începe să s-audă ca șoaptă în susur, 
Când ugerul se lasă subt fecioreasca mână 
Și prunca vițelușă tot tremură-mpregiur. 

Încep a luci stele rând una câte una 
Și focuri în tot satul încep a se vedea; 
Târzie astă-seară răsare-acum și luna, 
Și, cobe, câteodată tot cade câte-o stea. 

Dar câmpul și argeaua câmpeanul ostenește 
Și dup-o cină scurtă și somnul a sosit. 
Tăcere pretutindeni acuma stăpânește, 
Și lătrătorii numai s-aud necontenit. 

E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei 
Veșmântul său cel negru, de stele semănat, 
Destins coprinde lumea, ce-n brațele somniei 
Visează câte-aievea deșteaptă n-a visat. 

Tăcere este totul și nemișcare plină: 
Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat; 
Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină, 
Și apele dorm duse, și morele au stat. 
..................................................................... 
"Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare 
Din miazănoapte scapă cu urme de schintei? 
Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai moare? 
Or e - să nu mai fie! - vro pacoste de zmei? 

Tot zmeu a fost, surato. Văzuși, împelițatu, 
Că țintă l-alde Floarea în clipă străbătu! 
Și drept pe coș, leicuță! ce n-ai gândi, spurcatu! 
Închină-te, surato! - Văzutu-l-ai și tu? 

Balaur de lumină cu coada-nflăcărată, 
Și pietre nestimate lucea pe el ca foc. 
Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată; 
Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc! 

Pândește, bată-l crucea! și-n somn colea mi-ți vine 
Ca brad un flăcăiandru, și tras ca prin inel, 
Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine 
N-au nici un pic de sânge, ș-un nas - ca vai de el! 

O! biata fetișoară! mi-e milă de Florica 
Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit 
Și s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica: 
Să fugă fata mare de focul de iubit! 

Că-ncepe de visează, și visu-n lipitură 
Începe-a se preface, și lipitura-n zmeu, 
Și ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură, 
Nici rugi nu te mai scapă. Ferească Dumnezeu!" 

1844
La inceputul paginii

         

În așteptarea lui 1848

         Preziua

         Psalm

Strigarea-mi ajungă până la tine 
Și-exauzi-mi, Doamne, ruga fierbinte! 
Amar mi-e plânsul; nu-ți întoarce fața, 
Auzi-mi chemarea în ziua durerii 
Ș-al înfrântei inimi astupat gemăt.

Răpede m-ajută și mă susține,
Căci zilele-mi, iată, pier ca și fumul. 
Ca lemnele în foc oasele-mi secară, 
Pălitu-m-am și m-am uscat ca iarba, 
Aridă inima îmi e ca piatra;
De suspin, de gemăt mi-a rămas carnea 
Pe oase uscată; mi-am uitat pâinea
Cum se mai mănâncă. Deșert mi-e sânul.

Ca pelecanul mi-am sfâșiat pieptul, 
M-am asemănat corbului de noaptea 
Și tutulor altor cobe nopturne; 
Întru veghere nopțile trecut-am 
Și m-asemănai pasării veghinde 
Ce stă nemișcată dasupra casei.

Toată ziua mă culma de ultrage 
Inemicii; și cei ce-odinioară 
Mă lăuda jură acum asupră-mi. 
Avut-am cenușă în loc de mâncare
Și-n lacrămi mi-amestecai băutura 
Numai la vederea mâniei tale.
Și la înalta și dreapta-ți urgie. 
Înălțatu-m-am și m-ai surpat, Doamne, 
Ca umbra trecură zilele mele,
Și eu ca iarba mă uscai, ca paiul.

Trecător sunt și m-am consumat, Doamne, 
M-am topit ca ceara ș-am ars în zelul 
Să-ți înalț templu. Focul mi se stinge... 
Tu însă, eterne, ești nemutabil, 
Ș-a ta memorie în seculi trece,
Din generațiune la-alta pasă. 

Tu-n pietate vei ardica brațul 
Și-n pietate pe român salva-vei, 
Căci ora salutei, ora venit-a.
E d-ajuns; plâng servii tăi, plâng lumina, 
Gem altarele, plâng d-a lor ruină. 
Sunat-a ora, și acum se vor teme 
Gințile toate de naltul tău nume, 
Și d-a ta glorie trema-vor regii. 
Din cenușa-i sălta-va România,
Înnoi-se-vor ale ei junețe
Ca ale acvilei; și-n vestmânt candid 
Ca o mireasă va ieși nainte-ți;
Splendida ei, sacră candela d-aur, 
În oliu limpede, oliu de pace,
Vărsa-va lumina ce dă viață
Și va încinge virginala-i frunte
Cu-aureola ce geniul poartă.
Tu, Doamne, singur, fiintă supremă, 
Vei rentregi această Sion nouă. 
Arăta-te-vei în Gloria toată
În reîntregita Românie bellă;
Pruncii-n a ta cale nălța-vor imne,
Văduva, orfanul afla-vor scutire
Și împilații alța-vor capul;
La locul propriu se vor pune toate
Și capacitatea la a ta dreaptă.
     Auzi tu, generație fiitoare?
     Pentru tine se scriu acestea.

1847
La inceputul paginii

         

La Schiller

“Între ai tăi ai fost, o, Schiller,
și ai tăi nu te-au cunoscut”

Este o viață moartă, precum ș-o moarte vie;
Ci este și viața ce nu mai are moarte.
Unii prefer pe una, și alții-și aleg alta.
E tristă-a omenirii fatala, cruda soartă!
Prin chinuri și privații și lupte și amaruri
Și deziluzii crude, pațiență-adamantină,
Prin forță,-asalt eroic să ia Cetatea Sântă,
Al cerului imperiu și vera libertate.

Mult suferiși, o, Schiller, și luptă avuși mare!
Căci lungă e durerea, și fericirea scurtă!
Și strâmtă și spinoasă e-a cerului cărare!
Și greu, inert e corpul! greu dreptul la viață!
Du sarcina, o, suflet, du corpul după tine,
În sus, pe calea strâmtă, cu filii, cu consoarte;
Te luptă cu ananga, cu aspra neavere,
Cu limbele de șarpe, cu ochi de vasilisc
(Calumnia, minciunea, invidia, trădarea),

Cu forța împilării, cu reaua tiranie;
În sus! pe calea strâmtă nici apă, nici merinde,
Nici unde să-ți pleci capul la frigurile lentei;
Și luptă-te da prode!

Avuși de adversariu pe om, ș-atât ajunge:
Te iartă să-i faci răul, iar binele, nici mort;
Insultă-l, te onoară; strivește-l, te adoară;
Dă-i glorie, onoare - te-mpilă de ultragiu;
Dă-i patrie, dă-i nume, că el te-expatriază;
Dă-i adevăr, dreptate - calumnia ți-e parte.

E orb și-i dai lumină? el vede câte n-ai;
E mut și-l faci cu limbă? te mușcă ca vipera;
Dă-i viitor, viață, că-ți ia el și trecutul;
Realță-l pân’ la ceruri - de viu te-afundă-n iad.
Acesta e păcatul sau omul cel căzut!

Mai mult decât eroic ți-a fost, Schiller, asaltul;
O luptă de arhangel, triumful de martir.
A!!! rece este piatra încinsă de coroană!
Ci mâinile de vergini îi dau astăzi viață
Ș-o re-ncălzesc atâta cât flăcărează inimi,
Și lacrimile curg...

Cântați, vergini, dreptatea
Ș-a Terrei împărțire,
Dați partea la poet;
Cântați azi libertatea
Ș-a omului unire.
Onoare la profet!

Și repetiți în horuri, prin mii de miriade,
Germania întreagă, America, Anglia;
Răsune tot pământul oriunde e om liber;
Cântați patria, onoarea, virtutea, libertatea,
Tot ce adoară Schiller; cântați pe Dumnezeu
Ce scapă inocența și focului dă crima.
Suspinele lui Schiller în horuri repetați!

1859
La inceputul paginii

         

Dulcamara

Dulcamara

E bun de orice rău
Arcanul leacul meu,
Licoarea extrafină,
Ambrozia divină:
Lixirul eminent,
Lixir omnipotent!
Cum bei, îți ia cu mâna,
Căci el este fântâna,
Sorgintea ș-a vieței,
Sorgintea tinereței.
Ș-apoi... ș-a frumuseței...
Compratelo, compratelo,
Că, iată-mă, mă duc.
E bun de orice rău
Arcanul leacul meu:
Și friguri,
Și lângoare,
Și tifos,
Și holeră,
Și oftică,
Și ciumă,
Cum bei, îți ia cu mâna.
Lepră,
Chelie,
Virus
Și râie,
Scrofuli,
Rahit,
Spasme
Și asme,
Revme,
Podalgă,
Lovă,
Scorbut,
Toate le spală.
Toate le stinge
Marea virtute-a leacului meu.
Cum bei, îți ia cu mâna,
Căci el este fântâna...
Toate le spală,
Toate le stinge
Și bătrânețea,
Și gârbovia,
Și căruntețea,
Și chiar orbia,
Și zbârcitura,
Și știrbitura,
Și ignoranța,
Și nebunia!
O, mare virtute-a leacului meu
Părul negrește,
Pielea albește
Și rumenește!...
Dinții... -ntărește.
Dă și avere,
Oricât ai cere,
Chiverniseală
Fără tocmeală;
Pe cearlatanul
Face om mare,
Pe calpuzanul -
Om de onoare,
Pe ucigașul -
Diregător,
Pe fur de frunte -
Judecător.
Pe sceleratul
Reîntregește,
Pe cotoroanța
Întinerește!...
Glorie mare
Leacului meu!!!
Cum bei, îți ia cu mâna,
Căci el este fântâna,
Sorgintea tinereței,
Sorgintea frumuseței,
Mehenghiul de candoare,
Patentă de onoare,
Patentă de martir,
Divinul meu lixir!
Glorie mare leacului meu!!!
Cum bei, ești patriot,
Al Bruților nepot,
Celebru liberal,
O dată năciunal;
Celebru, celebrissim,
Arhipatriotissim,
Și memebru doctorissim
FRĂȚIEI MEDICALE!
O! marea ta minune, ce nu se poate spune,
De leac omnipotent!!!
Licoare extrafină!
Ambrozie divină!
Al cerului agent!
Lixir omnipotent!
Compratelo, compratelo,
Că, iată-mă, mă duc!

1860
La inceputul paginii

         

Un buchet de mireasă

Ce doruri ies din ochii-ți prin raza lor senină
Ce fulgeră și-ncântă uimita mea vedere?...
Prin gene-ți se strecoară o rouă cristalină
Și cade p-a mea frunte, p-aprinsa mea durere.

Dar nu-mi alină focul, mai tare se încinde...
Să fug, să fugi, Marie, căci flacăra-mi profană
Te-ajunge și pălește ființa-ți diafană;
Ferește-te de mine, de focul ce m-aprinde.

Vezi îns-a mele lacrămi și ruga mea ascultă:
Buchetul de mireasă să-l faci cu mâna ta,
Pe sânul tău îl pune, ș-alege cât de multă
Plăpândă simțitivă ș-un trist nu-mă-uita.

1868

Texte culese din I. Heliade Rădulescu, „Versuri”, Editura Minerva, București, 1986, 
Colecția Biblioteca pentru toți
La inceputul paginii