de jos
te-ai ridicat, pietros, viforos,
pentru moți,
pentru cei săraci și goi, pentru toți...
și-ai despicat în două istoria,
țăran de cremene,
cum n-a fost altul să-ți semene,
Horia!
te-ai desprins aspru din gloată,
cu-obraji supți,
cu ochi crunți,
să lupți,
să-nfrunți
din sălbatecii-ți munți:
oștile craiului, temniță, roată...
vrut-ai să spinteci pe munți, pe văi,
largi, netede, slobode căi,
pentru ai tăi,
cei mâncați de străini, despuiați
de biruri, de zbiri,
de rele-orânduiri...
și uitați
de regi și-mpărați...
pân’la Bălgrad pe roată,
uimind călăi, nemeși, gloată,
ți-a bătut neschimbat, sub țundra săracă,
aceeași mare, neînfricată inimă romano-dacă..
duhul tău trăiește încă treaz în munți
și va trăi dârz cât vor domni peste moți
zbiri crunți
și mișelnici despoți...
uriaș domn,
pe-al adâncurilor noastre sfâșiat somn,
pe-al răzmerițelor roșu praznic, –
mai roși-vei oare vreodat’, năpraznic,
acestui neam, viața și istoria –,
tu,
munte,
al vrerilor nostre celor mai crunte,
Horia?!...
Din antologia: „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
|
