Și iată fructe, flori, și ramuri, și o frunză,
Mai e și inima-mi ce pentru tine bate,
Umilului meu dar să cați să-i afli-o scuză,
Să nu îl farmi cu mâna albă și curată.
Vin, răsbătut de picături de rouă dese,
De vântul dimineții înghețând pe frunte.
Îngăduie-oboselii reculese
Ca să viseze-odihnitoare clipe scumpe.
Pe sânul tânăr zbuciumul mi-adună
Răsună ca-ntr-o scoică ultimul sărut:
Vrea fruntea-mi pace, de trecu furtuna bună,
Să dorm și eu, de te-odihnești în așternut.
În românește de Mihai Rădulescu
|
