George Tutoveanu

Mesteacăni albi, învinşi de lună,
Poeţi ai codrilor de brad,
Voi cari singuri stiţi povestea
Ce-o plânge Bistriţa pe vad;

Şi-n visul nopţii fermecate,
Pe vârf de stânci, jeliţi mereu...
De ce nu-mi spuneţi ce vă doare,
Ca să vă spun apoi şi eu?

Din volumul „Albastru”, 1902

O fată de sat mi-a fost dragă;
Avea păr bălai, inelat,
Ochi tainici ca zările-albastre
Şi graiul blajin, fermecat...

În barcă, pe Prut, stăm alături
Şi-Amorul se joacă-ntre noi;
O pânză de-argint ţese luna
Prin stuhul cu vinete foi.

Descântecul apei ne fură;
De valuri uşor legănaţi,
Trăim într-o clipă tot visul
Copiilor înamoraţi...

Deodată, pe mal ţipă goarna;
Alarmă şi zgomot şi guri;
Adâncul pădurii din preajmă 
Se zbuciumă de împuşcături...

Şi eu şi copila bălaie
De gloanţele lor am scăpat;
Şi numai Amorul, de spaimă,
Din luntre sărind, s-a-necat.

Din volumul „Albastru”, 1902

Pe culmea pleşuvă, de stânci atârnat,
Ca straj-a credinţei, un schit solitar,
Cu glasu-i de-aramă se roagă la cer,
Şi zările cântă melodic şi clar.

Cu grai de-nchinare, un imn rugător
Înalţă spre bolta spuzită cu stele,
Adâncul pădurii şi-al apelor zvon;
Şi florile-n luncă se roagă şi ele...

Ascult, şi ca-n vis mă cuprinde
Un farmec adânc, negrăit...
Cu glasul de clopot se pierde
Şi sufletu-mi spre infinit.

Din volumul „Albastru”, 1902

Când tremură stelele-n cer,
Şi frunza de plopi se frământă,
Şi-adâncul izvoarelor cântă,
Şi codrii sunt plini de mister;

Nenvins de puterile slovei,
Mă chinuie-un groaznic fior:
Departe de tine-am să mor,
Pământ fermecat al Moldovei!

Din volumul „Balade”, 1920

Cu pânzele-ntinse pornesc înspre larg,
Şi-n leagănul apelor cântă...
Amurgul înnoadă catarg de catarg,
Şi-n funii şi vergi se frământă...

De-o jale nestânsă li-e cântecul plin,
Şi vântu-l împrăştie-n zare...
Deasupra sunt ceruri scăldate-n senin,
Şi ceruri albastre, pe mare.

Spre alte tărâmuri, cuprinsul întreg
Îi poartă pe apele creste...
Şi ei spun într-una, şi eu nu-nţeleg
Un strop din amara poveste...

Ascult ce străine-s cuvintele lor,
Străine... dar simt cum deodată
Tot sufletu-mi este văpaie de dor,
Şi faţa de lacrimi brăzdată:

Că dintre nămeţii fugarnici în vânt,
Şi pân'la nenvinsa pustie,
Din oricâte graiuri s-aud pe pământ,
Iubirea pe toate le ştie.

Din volumul „Tinereţă”, 1924

Bârladului de azi

Oraş fără cântec, oraş fără flori,
Oraş fără taina măiastr-a iubirii,
În toată splendoarea fantastic-a firii
Trăieşti doar atâta, cît nu poţi să mori.

Zadarnic şi Prier topeşte nămeţii,
Zadarnic pătrunde pe ceru-n văpăi,
Zadaric arată copiilor tăi
Comorile sfinte şi-adânci ale vieţii:

Au ochi mari şi limpezi... dar trişti şi pustii,
Au graiuri... dar vorbele-s pururea mute,
Au guri mici şi roşii... nu ştiu să sărute
Şi dorul se stânge pe lumi de stihii.

Fantome fugare spre volbura Lethei,
Cu inimi uscate şi sufletul gol,
În nopţi de origie dau vieţii ocol,
Şi veşnic i-îmbată doar viersul monetei...

Sub zările tale, cu primii fiori,
Simţit-am cum visul în braţe-i mă cheamă;
dar tu mi-ai fost pururi o vitregă mamă,
Oraş fără cântec, oraş fără flori.

Din volumul „Tinereţă”, 1924

Pe zare, tot apusul
E-un crâng de liliac;
Amurgu-n plopi suspină
Şi paserile tac.

Din şes, încet, ca-n şoaptă,
S-aude pân-în sat
O doină dureroasă
Cum nu s-a mai cântat.

Spre cerul fără pată
Vibrează trist şi clar
Ca ruga unui preot
Într-un imens altar.

Prin suflet mi se cerne
Tot farmecul ei sfânt...
De sălcii e cântată,
Ori singur eu o cânt?

Din volumul „Tinereţă”, 1924

Pe drumuri de-ntuneric, am vennit
Cu sufletul învins de-atâta jale,
S-ascult, ca-n vremea când m-am îndrăgit,
Povestea sfânt-a glasurilor tale...

Şi numai dorul singur m-a purtat,
Nici gândul nu mai poate să-l îndure:
Alt'dată, să iubesc m-ai învăţat,
Acum, să uit învaţă-mă, pădure!

Din volumul „Tinereţă”, 1924

Nu mai încap troienele pe zări,
Că nu mai ştiu nici codrul und'să fie...
Şi peste văi, pe luncă, prin câmpie,
Nu se zăreşte-o urmă de cărări...

Cu vuiet greu, sosesc din depărtări
Nămeţii suri, pe-aripi de vijelie...
Se zbat în arbori, urlă prin tărie
Şi-aruncă-n geamuri crunte-nfiorări

Sunt singur... din oraş, un semn de viaţă
N-ajunge pân'la mine... îngropat
Într-un măreţ mausoleu de gheaţă

Ca să-nţeleg ce-nseamn-un strop de soare,
Un colţ de cer albastru-nrourat,
Şi noaptea-n crânguri, o privighetoare...

Din volumul „Sonete”, 1938

Cât prinzi cu ochii, tot adâncul mării,
Sub bolţi de cer, se zbuciumă, se frânge
Şi se ridică-n taina depărtării
Ca nişte munţi cu crestele de sânge...

Şi vântul trece, crainic al pierzării,
Şi peste larguri spulberă şi plânge
Ca un blestem, şi-n negurile zării
Cântarea lui sălbatică se stânge...

Un chip uitat, de dincolo de lume,
Se-nalţă-ncet în clocotul de spume,
Şi către el genunea semn îmi face...

Aş vrea să plec, dar nu ştiu ce putere
Spre raiul sfânt al soarelui mă cere,
Şi-n gând mi-aşterne linişte şi pace...

Din volumul „Sonete”, 1938

Texte culese din George Tutoveanu, „Versuri”, 
Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968