Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Georg Trakl

(1887 - 1914)

Cântec de seară
În parc
Peisaj
În primăvară
Celor amuțiți
Naștere
Pribeagul
Soarele
Inima
Seara


         

Cântec de seară

Seara, când umblăm pe cărări întunecate
Ne răsar în față palidele noastre făpturi.

Când însetăm
Sorbim apele albe ale iazului,
Mierea tristei noastre copilării.

Răposați, ne odihnim în umbra socului,
Privim pescărușii suri.

Nori de primăvară cresc peste orașul sumbru,
Care tăinuiește preaînălțatele vremi ale călugărilor.

Cân îți prindeam mâinile subțiri
Lin deschideai în tăcere ochii rotunzi.
E mult de atunci.

Totuși, când întunecata armonie bântuie sufletul
Apari, tu, albă, în peisajul de toamnă al prietenului.

La inceputul paginii

         

În parc

Din nou hionărind prin anticul parc,
O, calmul florilor roșii și galbene.
O, zei blajini, și voi sunteți în doliu,
Și aurul de toamnă al ulmului.
Imperceptibil se înalță trestia la marginea
Iazului albastru, tace sturzul în seară.
O! atunci înclină-ți fruntea și tu
Înaintea năruitei marmore a strămoșilor.

La inceputul paginii

         

Peisaj

Seară de septembrie; mâhnite răsună chemările întunecate ale ciobanilor
Prin satul învăluit în amurg; în fierărie scânteiază focul.
Un cal negru se arcuiește sălbatec; buclele de hiacint ale servitoarei
Freamătă să înșface văpaia nărilor sale de purpură.
Ușor încetează la margine pădurii mugetul ciutei
Iar florile galbene ale toamnei
Se înclină mute peste fața albastră e eleșteului.
Un copac s-a mistuit în flacără roșie; cu chipuri întunecate fâlfâie liliecii.

La inceputul paginii

         

În primăvară

Pași întunecați scuturau zăpada ușor,
În umbra copacului,
Îndrăgostiții ridică învăpăiatele pleoape.

Mohorâtele strigăte ale corăbierilor
Mereu le urmează steaua și nopatea;
Și vâslele bat în ritmuri domoale.

Lângă ziduri căzute-n ruină
Curând înfloresc viorelele.
Sfios înverzește și tâmpla solitarului.

La inceputul paginii

         

Celor amuțiți

O, nebunia orașului mare, când seara
Arbori schilozi stau încremeniți lângă zidul negru,
Prin mască de argint privesc spiritul răului;
Cu bici magnetic lumina șfichiuie noaptea de piatră.
O, sunetul scufundat al clopotelor de seară!

Cu spaimă înghețată prostituata naște copilul mort.
Spumegând, mânia Domnului biciuie fruntea posedatului,
Molimă purpurie, foamea, sparge ochii verzi.
O, râsul respingător al aurului!

Dar în vizuină întunecată
O umanitate mai tăcută sângerează în liniște,
Modelează din metale vârtoase creștetul care se eliberează.

La inceputul paginii

         

Naștere

Munți: cernire, tăcere și zăpadă.
Sângerie, vânătoarea coboară din pădure;
O, privirile moi ale sălbăticiunii.

Liniștea mamei; sub brazi ngri
Se deschid somnoroasele mâini,
Când luna rece răsare năruită.

O, nașterea omului. Sub temei de stâncă
Apa albastră vâjâie nocturn,
Suspinând, îngerul prăbușit își zărește imaginea,

O paloare se trezește în odaia înăbușitoare.
Îndoită, luna
Iluminează ochii bătrânei împietrite.

Vaierul, strigătele facerii! Cu aripi negre
Noaptea atinge tâmplele băiatului,
Zăpadă, care cade domol din nor de purpură.

La inceputul paginii

         

Pribeagul

Întotdeauna se reazimă noaptea albă de colină,
Unde plopul se înalță în sunete argintii,
Unde-s pietre și stele.

Deasupra torentului puntea se boltește somnoroasă,
Băiatul privește cu ochi de cristal,
Se trezește înfloritul vânt, cântec de pasăre asemenea morții,
Iar pașii înverzesc în pădure, ușor.

E amintirea copacului și-a animalului. Domoale trepte de mușchi;
Și luna
Căzând cu sclipăt în apele triste.
Acela se reîntoarce și pribegește de-a lungul malului înverzit,
Îl leagănă gondola neagră prin orașul în ruine.

La inceputul paginii

         

Soarele

În fiece zi soarele galben trece deasupra colinei.
Frumoase-s pădurea, animalul întunecat,
Omul – vânător sau cioban.

Roșietic se ridică peștele în iazul verde.
Sub cerul rotund
Pescarul trece fără zgomot în barca-i albastră.

Încet se pârguiește strugurele, grâul.
Când ziua se înclină în tăcere
Te așteaptă și Răul și Binele.

Când noaptea se lasă
Drumețul își ridică încet pleoapele grele;
Soarele străbate din cotlonul de întuneric.

În românește de Petre Stoica

Poezie culesă din "Poezia germană modernă - de la Stefan George la Enzensberger", Editura Pentru Literatură, 1967

La inceputul paginii

         

Inima

Albă se făcu lângă pădure sălbateca inimă;
O, întunecata spaimă
A morții, astfel, aurul
Muri în norul plumburiu.
Seară de noiembrie.
Lângă părăginita poartă a abatorului
Sta ceata femeilor nevoiașe;
În fiecare coș
Cădeau măruntaie și putredă carne:
Blestemată hrană!

Porumbelul albastru al serii
Nu veni cu împăcare.
Întunecată chemare de trompetă
Străpunse umedul 
Frunziș de aur al ulmilor,
un drapel trențuit
Fumegând de sânge,
Pe care în durere sălbatecă
Îl pândește un bărbat.
O, voi timpuri de metal
Îngropate acolo, în roșul amurgului!

Din pridvorul întunecat
Păși făptura de aur
A adolescentei
Nimbată de plaide lune,
Întomnată reședință princiară,
Brazi negri
În furtuna nopții
Despicară fortăreața abruptă.
O, inima,
Sclipind într-acolo, prin răcoare de zăpadă.

La inceputul paginii

         

Seara

Cu făpturi de eroi dispăruți
Umpli, tu, lună
Pădurile tăcute,
Secera lunii -
Cu suava îmbrățișare
A îndrăgostiților,
Umbrele glorioaselor vremi
De jur împrejurul putregăioaselor stânci;
Atât de albăstriu lucește
Înspre orașul în care
Ticăloșită și rece
Locuiește o generație în putrezire
Care pregătește nepotului alb
Viitor întunecat.
Voi, umbre înghițite de lună
Adânc suspinând în cristalul gol
Al lacului de munte.

La inceputul paginii