N-a fost, ca ieri,
nunta fetei blonde-a pădurii?
N-au fost, ca ieri, atît de veseli mesenii?
Ea era pasărea ușoară, pîrîul limpede,
ea era tainicul drum și tufișul cu rîsete,
ea era noaptea de vară beată și îndrăzneață,
ea era fără rușine, rîdea fără măsură,
ea era fata blondă-a pădurii;
împrumutase fluierul cucului,
mergea cu pas jucăus din lac în lac.
Cînd fata blondă-a pădurii își serbă cununia,
nu era nici un nefericit pe pămînt:
fata blondă-a pădurii nu știe ce-i dorul,
are păr despletit și potolește visele,
e palidă și trezește dorințele.
Fata blondă-a pădurii își serba cununia,
brazii erau atît de multumiți pe colina de nisip,
și pinii atît de mîndri pe povîrnișul abrupt,
și jnepenii-atît de veseli pe costișe, în soare,
și florile toate purtau colerete albe.
Codrii își presărau polenul în inimile oamenilor,
lacurile scînteietoare înotau în ochii lor,
și fluturii albi veneau și plecau înaitea lor.
|
