Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Eusebiu Camilar

(1910 - 1965)

Nocturnă
Cântec pentru Thalia
Rămâi să mai ciocnim o cupă
Luntrea aurie
Galopul
Somnul
Vioara
S-a înnoptat devreme
Creanga inimii


         

Nocturnă

Liniște, liniște...
trec cerbii prin ariniște...

Ce zână le așterne oare
miraj de lună pe cărare?...

Auzi-i cum pășesc pe prund
spre râul cu argint în fund...

Frumoasa mea cu gene lungi
pășește lin, să nu-i alungi...

E-atâta feerie-n văi
și-atâta dor în ochii tăi:

Și mi te duci așa curând
norocule duios și blând...

...Poveste din ariniște,
azi zbucium vreau, nu liniște...

La inceputul paginii

         

Cântec pentru Thalia

Închină-te la fluvii liniștite
în cari se scaldă porumbițele;
salută, surâzând, Troițele
cu brațe-n așteptare, înlemnite...

Pe-aracii lor îndreaptă Vițele
căzute-n drumul carelor grăbite,
aruncă-ți salba gloatei oftigite
ca-n anii spulberați Domnițele...

Chemărilor pustii răspunde-le;
fii răsărit de soare-n undele
curgând spre delta Sfântei-Sâmbete.

...Să lași în urma ta ca îngerii,
în trecerea prin Valea Plângerii,
în loc de lacremi, flori și zâmbete...

La inceputul paginii

         

Rămâi să mai ciocnim o cupă

Cu vin albastru de la hanul din valea umbrelor fugare...
Rămâi să mai ciocnim o cupă la hanul vechi de pe coclaur,
Căci pentru vin și pentru tine mai am în sân trei pumni de aur.
Rămâi să ne-omorâm tristețea și setea fără alinare

...Știi tu, frumoaso, că ulciorul din care beai înfrigurată
L-a făurit din țărnă sfântă, din țărna unui trup de fată,
L-a făurit cândva olarul cel inspirat de duhul rău
Din țărna unui trup de fată frumos și cald ca trupul tău...

...Ca mâne-om putrezi-n morminte uitați, nepomeniți de nime...
Ca mâne vor veni olarii să fure lut din țintirime;
Și trupul Tău, care mi-i astăzi cel mai dorit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior din care vor bea drumeții pe la hanuri...

Înmirezmează-te, frumoaso, ca pe-un altar, cu mirodenii,
Cât ochii îți sunt plini de flăcări, cât zarea-i plină de vedenii,
Atât cât drumurile lumii mai au pe margini bucurii,
Căci mâne, în zadar vei bate la porți de suflete pustii...

Iubește-mă acum, căci anii pe năzuinți ne-or pune frâuri,
Căci zilele vieții noastre se duc ca undele pe râuri;
Și trupul tău, care mi-i astăzi cel mai dorit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior din care vor bea drumeții pe la hanuri...

Text reprodus din revista „Cetatea Moldovei” 2, 1943, p 180 – 181

La inceputul paginii

         

Luntrea aurie

Dar nopțile acestea, frumoaso, cum de sunt,
Atât de diafane, din cer până-n pământ?

Pădurile par alge înalte-n clătinări...
Noi ne plimbăm alături pe fundul unei mări.

Lucirile acestea de sus, vor fi fiind
Sau astre, sau meduze prin adâncimi plutind...

De-aseară se zărește, cu cârma spre Apus,
O luntre aurie, deasupra noastră, sus...

Așa ne urmărește de-aseară, pe-amândoi:
Stă drep deasupra noastră când ne oprim și noi!

O, poate că din luntrea ce ne țintește-așa
Într-un târziu, o scară de raze s-o lăsa,

Și dacă tu vroi-vei, ne vom sui. Apoi,
Cu luntrea aurie vom asfinți și noi.

La inceputul paginii

         

Galopul

Mai zvelt decât săgeata din arc, te-aruncă, murg!
Am răzbătut prin marea prelungului amurg.

Și-acum de mult se vede, cum zbori cu coama-n vânt,
Luceafărul în boldul din fruntea ta răsfrânt...

Lovit-ai cu potcoava, și-a scânteiat la pod,
Vreun hârb, sau diadema purtată de Nimrod?

Furtuna urlă-n față din răsputerea ei?
Îl urmărim pe Cresus în carul tras de lei!

Aleargă și mai tare, de sete până arzi:
Noi vom întoarce carul cel tras de leoparzi...

Mai iute ca săgeata... mai iute! Nu-i când sta...
se-nalță-n urmă pulberi și înaintea ta,

Și mă-nfior deodată, și parcă frică mi-i:
Dac-ai sărit, din fugă, de-a dreptu-n galaxii?

La inceputul paginii

         

Somnul

Demult cocorii nopții prin cer s-aud vâslind...
Să ne lăsăm în voia luntrașului, zâmbind...

E mai umbros pământul și-i cerul mai umbros.
Îndată vom pătrunde pe-un luviu mătăsos,

Și timpu-n vremea asta tăcut la prag va sta.
Hai, umple-i tu ulciorul cu vin, cu mâna ta –

Și-o să se mire timpul cum tot răsar, ușor,
Luceferii de seară din vinul din ulcior...

Ia rnoi în vremea asta va fi să coborâm
Pe-un fluviu de mătase, spre celălat tărâm;

Umbros va fi pământul, și cerul mai umbros...
Pluti-vom mai departe pe fluviul mătăsos –

Iar timpul tot ulciorul să-l bea, și mai profund,
Pân' vor rămâne numai luceferii pe fund.

La inceputul paginii

         

Vioara

Din ce copac fantastic, din mari și vechi păduri,
Ți s-a durat vioara cu timpul în nervuri –

Că de ridici arcușul, ușor, ca la un semn
Se redeșteaptă timpul încremenit in lemn?

S-a-ngândurat o clipă obrazul diafan:
Simțeai că-n lemn vioara cuprinde un ocean!

Din vastele-i întinderi profund să poți să cânți,
Îți trebuie furtună grozavă să-l frămânți...

De unde ai atâtea puteri de foc nestins,
Arcușul tău să miște oceanul necuprins?

De-acum voi ști: adese când treci, tu porți solemn,
La subțioară timpul, încremenit în lemn.

La inceputul paginii

         

S-a înnoptat devreme

I

S-a înnoptat devreme și astăzi, și-i târziu,
Și nici un gând în cartea de piatră n-am să scriu;

De soare toată ziua m-am tot ținut, arând,
Și s-a trecut și ziua de azi, nici nu știu când –

Lumina nu mai este demult precum era.
Mereu lăsat-am cartea s-o scriu când s-o-nsera.

II

„Ferestrele sunt stinse... veți spune. S-o fi dus
Cu soarele de astăzi dincolo de apus –

Întinsul timp de-acuma îl are de arat...”
De fapt adânc dormi-voi cu-ai mei amestecat –

Și secete și geruri oricât ne-ar măcina,
Tot ne-om uni în piatră de cremene cândva –

Și poate-au să se mire, văzând, urmași de-ai mei,
A timpului copită scoțând din ea scântei –

Sau, poate că pietrarii vor dăltui-o blând,
Să samene statuia cu mama surâzând –

Drumeți din veac să-ntrebe la monumentul sfânt,
Când a domnit regina desculță pe pământ.

La inceputul paginii

         

Creanga inimii

Când alte universuri mă cheamă sau le chem,
De-o nostalgie cruntă adânc oftez și gem,

Căci știu atât de bine că din același lut
Și trupul meu și Calea Lactee s-au făcut,

Că din aceeași piatră cândva am scăpărat
Luceafărul de ziuă și ochiul meu curat,

Și nici măcar o clipă eu nu mă mir că pot
Să țin pe creanga asta și universul tot...

Îl port pe creaga asta întinsă ușurel,
Cum port lumina lumii în piatra de inel,

Și pare universul imens și uimitor,
Adeseori ca bucla iubitei de ușor,

Și-l simt pân' la durere și imn, adese, când
Cumplit mi se apasă pe creanga lăcrămând.

Texte culese din „Poezia ieșeană contemporană”, Antologie, cuvânt explicativ, 
fișe bio-bibliografice de Ion Popescu, Casa Județeană a Creației Populare, Iași, 1968
La inceputul paginii