Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Eugeniu Măgirescu

(... - ...; biografie)

Rugăciune
Ruga
Ochii fratelui
Infirmitate
Întoarcere


         

Rugăciune

Și-n seara asta, Doamne-ți bat la ușă,
Cu inima tot frântă ca și ieri.
M-am adunat și astăzi din cenușă,
Ca să fiu martor altei Învieri.

	Iar am ucis, iar Te-am văzut pe pâine!
	Ia-mi bolovanul ăsta, tare-i greu!
	Și mai îngăduie-mă până mâine,
	Că nu mai sunt stăpân pe mine, eu!

Să nu mă spui la oameni că-Ți fac rugă
Și nici că stau cu Tine noaptea-n prag.
Mi-a încăput măgarul ăsta slugă,
Tocmit la carul morții, pe ciomag.

	Și n-aș mai vrea ca oamenii să știe
	Că înnoptez cu Tine pe furiș.
	Ar fi să-njunghi o nouă liturghie
	În rostogolul meu pe povârniș.

Le-am spus că nu mai știu nimic de Tine,
Că m-ai trăzni-ntr-o clipă dac-ai fi;
Și-n ochii lor, neputincios, vezi bine,
Te răstignesc în fiecare zi.

	Însângerând în ghimpii remușcării,
	Mă înhăitez de mână cu cei răi
	Și stau de frică-n praștia vânzării,
	Bolovăniș pentru trimișii tăi.

De groază-mi crește-o gheară nevăzută
Și râcâiesc icoane pe obraz,
Să fie-n cale toată munca slută.
Cum mă mai milui, Doamne, cu răgaz.

	Să fi avut o cruce mai ușoară,
	Eram și eu cu ceilalți la ospăț
	N-aș mai avea azi rană să mă doară,
	Nici n-aș fi stat la Nichipercea-n hăț.

Aș vrea să-ți spun o vorbă la ureche:
„Am smuls o pană de heruv cândva
Și-o am aici, într-o cămară veche,
Ți-aș da-o Ție, dacă m-ai ierta!?”

	N-am altceva, primește-mă de milă,
	Că tare mai sunt singur și sărac,
	Aprinde-mi iar în suflet o feștilă,
	Să mă ridic din zgura-n care zac.

Și cată de-mi trimite mai degrabă
Un oaspe megieș cu cerul Tău,
Să-mi târnosească calea pe tarabă
Pecețile părerilor de rău.

	Poate că mâine-am să-ți străpung iar coasta
	Și-am să-ți mai bat în palmă încă-un cui,
	Dar Te-oi căta din nou ca-n seara asta:
	„Auzi. Nu mă mai spune nimănui!”

Din antologia “Acești Mari Poeți Mici”, alcătuită de Mihai Rădulescu.
Textele de față au fost culese din antologia poetului Constantin Aurel Dragodan “Poeți după Gratii”
La inceputul paginii

         

Ruga

Lui Costache Oprișan

(fragment)
IV.
	Gem butucii, gem de mult prin țară,
	Lanțurile, plumbii culcă frunți,
	Cad feciori în dansul cruntei nunți,
	Ușile se-nchid pe dinafară.

Temnița, strigoaica ne-mpăcată,
Lâncezește-n bezne fără zori,
Cu priboaie-nfipte în ușori,
Și amurguri tinere-n lăcată.

	„- Ce credeau arcașii lui Apollo?
	C-or să frângă veacul de lumini?
	Nici poveste, stupi de floare plini!!
	Veți roi în viața de dincolo!”

Suduie directorul de-ngheață:
„- De beton să fiți, tot vă răzbim.
Ce părere ai , măi Serafim??”
„- Eu am muncă silnică pe viață!”

	Astarat și-adună corifeii,
	La cenaclul ereziei lor
	Trismegistul nopții regizor
	Joacă-n poartă dansul Salomeei.

V.
Zi de zi, într-un simbol ridicul,
Moartea împărțind cu polonicul,
Linciorește ciorbe prin hârdaie,
Străvezii cu oasele-n bătaie.

	Racilă încornorată-n foale,
	Foamea linge blidurile goale.
	Hulpave reptile ies la pradă
	Pe morbida oaselor grămadă.

Trece prânzul slab ca o epavă
Pe la ușa noastră cu otravă
Și din treacăt ne izbește-n nară
Altă deziluzie amară.

	Și cum stăm lungiți pe dușumele,
	Rumegând în minte minciunele,
	Trece iluzorie și cina.
	Ce mai sculă și-a ales jivina!!...

În măsuri gigante de nesații,
Spargem chinul limitelor rații,
Și de foamea zorilor de mâine
Roadem noaptea codri mari de pâine.

	La ospățul visului ce-adastă,
	Dincolo, cu miere și colastă
	Toastăm, strângând fără putere,
	Între dinți, paharul cu himere.

Stăm la beci, bătuți în lanțuri, goi,
Mușcă gerul ucigaș din noi,
Paznicii ne-nseamnă pe ciolane
Cu gârbaciul, roșii găitane.

	Pentru-o vorbă, pentru te miri ce,
	Furiile cad năpraznice,
	Strâmbe ca ponoasele acele
	Scrise-n cartea legii lor mișele.

Cu minciuni, cu foame, cu belciuge,
Cu morminte fără de coșciuge,
Sufletul voind să ni-l câștige,
Spectrul morții umblă-n catalige.

	Urlă directorul de cruzime:
	„- N-ai murit de foame, Serafime?
	N-ai să-mi scapi, chiar dacă-ai de fier,
	Mâine treci la alt atelier.”

VI.
Ce-i dacă-n obscure carcere de zid,
Orizonturi pure lacătele-nchid?
Ce-i dacă-n oțele sângeră un vis,
Când, pe creastă, cerul larg ți s-a deschis?!
Din nebănuitul nopții coviltir,
Suferința urcă aripi de safir.
Omul prins în ele trece porți de scrum.
Sprinten ca lumina, blând ca un parfum
Tainic printre gratii sumbre și zăvoare,
Ochiu-și trage melcii, doldora de soare
Și revarsă-n omul frământat, dulceață
Și-mpăcări cu iz de dincolo de viață.
Netezești cu mâna ori aduni sub haină,
Hrană pentru suflet, taină după taină,
În cămara strâmtă cât locașul cheii
Ochiul dă conture plastice ideii.
Ici o amintire fragedă te cheamă,
Colo un prieten, dincolo o mamă.
Năluciri albastre în aripi de ceară,
Candele uscate-n dragostea de țară,
Îngeri cu mireasmă caldă, la amvon.
Toate fac din bezna asta panteon.
Și-mpăcată-n sine, inima din mers,
Cântă-n preslăvire, cântec fără ghiers...
Suflete, zăbavă de heruv în om,
Face-m-aș pe creasta cerurilor dom,
Să te-ncap în mine, chivot de argint
Cu cântări de clopot, noaptea să te-alint.
Suflete, cămării mele musafir,
Buzei tale arse, face-m-aș potir,
Face-m-aș vibrare lină de lumină,
Să tresalt când dorul tău de cer suspină.
Mâine, când te-or bate zorii bucurie,
Cu lănci lungi de soare-n pragul veșniciei,
Să păstrăm amintea noastră dimpreună,
Tu să-mi fii statuia, eu să-ți fiu cunună...
Cântă prin celulă inima-mpăcată,
Când din broaște ușa sare dintr-o dată.
Crudă ca păcatul, temnița-și zburlește
Poate cea din urmă racilă, hoțește.

VII.
Care mai de care mai sălbatic,
Mai aprins de ură, mai hain,
Aduceau dintr-un adânc Sarmatic
Tare vechi la Pontul Euxin.

	Se plimbau prin țară, cum se plimbă,
	În zig-zag, nojița prin opinci,
	Și scandau, împleticiți în limbă,
	Guturale, proaște de lozinci.

Și cum nimeni n-avea ochi să-i vază,
Au dat buzna-n veac cu scule tari,
Uite-i colea-n ușă cum holbează
De plăcere, rânjetele-n pari.

	Era chiar în noaptea Învierii,
	Și bătea un clopot tras de vânt,
	Era ceasul greu când temnicerii
	Mai aprinși ca strechiile sunt.

Năvăliră peste el ca lupii,
Ațâțați de unul dintre ei,
Cum se-asmut pe câte-un flutur, stupii,
C-a picat din zbor lângă știubei.

	Năvăliră peste el cu bâte,
	Cu odgoane și cu răngi de fier,
	Dracu-și mustră-n uitături urâte
	Ucenicii prin atelier.

„- Cât credeai că o să-ți meargă festa,
Cârtiță spurcată de haiduc??
De pe ringul veacului acesta
De-alde tine, dracului se duc.

	N-ai venit la noi de voie, iată,
	Am venit la tine noi - Ce zici?
	Treci în legea noastră, ori te-mbată,
	Mai departe, idolii tăi mici??

Spune tot. Zi cântecele noastre,
Vrei, nu vrei, te facem noi să cânți.”
Firavi, ca arcadele-n dezastre
Umerii loviți căzură frânți.

	L-au legat de mâini și de picioare,
	I-au băgat în gură un ciorap
	Și i-au pus pe trupul gol amare
	Vânătăi, din tălpi și până-n cap.

L-au bătut până făcură scurtă
Și s-au rânduit ca la arman,
Mii de pumni în cap, în piept, în burtă,
Fluiera ciomagul pe ciolan.

	Spumegau de ură ca nebunii;
	„- Spune tot. Înjură-l pe Christos!
	Și demască-ți bunii și străbunii,
	Dumnezeul tău de ofticos!”

Unul mai aprins, de gât îl strânge.
Altul îl strivește sub călcâi.
Gâlgâie din piept șuvoi de sânge
Și-a căzut în leșinul dintâi.

***
	Dintr-o dată se făcu lumină
	Și cântau copii cuminți în cer.
	Se făcea că stă într-o grădină,
	Era Paști și luna lui Prier.

Și-i punea, cu flori de măr, zefirul,
Sărutări pe umăr, pe obraz.
Era cald, era sublim delirul
Și ningea din slavă cu topaz.

	Pe aici bătute-n smalț de soare
	Oamenii treceau cuminți și buni,
	Potolind în suflet fiecare
	Stolurile sale de lăstuni.

***
Delira în brațele durerii,
Când același glas de temnicer,
Răsuna în golul încăperii:
„- Treceți-l la alt „atelier”.”

	L-au udat cu apă, i-au dat palme,
	L-au dereticat ca pe-un chilim,
	Și-ntr-o nouă ploaie de sudalme,
	S-a trezit din leșin Serafim.

Capul greu, picioarele umflate,
Spânzurau bucăți de carne-n jos,
Parcă trage-o mie de păcate,
Parcă-i cel mai mare ticălos.

	Și-au urmat de-a rândul alte probe,
	Alte răfuieli de saltimbanci,
	Intonate-n ritmul altor tobe,
	Alte sarabande, cu alți draci.

Dar n-a plâns, n-a pângărit altare,
N-a cântat cu ei, n-a spus nimic,
Prăbușit din nou în leșin, pare,
C-a prins chip de sfânt și mucenic.

	Câte răni avea, câte cucuie,
	Câtă sfărmătură de ciolan!
	Răspândind mireasmă de cățuie
	Toate fumegau nepământean.

L-au cercat în coada unei mături,
I-au mai tras o cizmă, două-n cap,
L-au scuipat și s-au mutat alături,
Să strivească altă viață-n trap.

	Parcă iadul tot, în noaptea-aceea,
	Răzvrătit de jos și până sus,
	În ocări mai mari decât ideea
	Profana-Învierea lui Iisus.

VIII.
În noaptea-aceea cerul sta sub ceață,
Și n-avea ochi să vază cum se-mplânt
Tăișurile morții în pământ,
Parcă plângea cu mâinile la față.

	Tăceau copacii despuiați de freamăt,
	Și greierii tăceau pe strune moi,
	Doar cucuveaua-nfiora, priboi,
	Cuprinsul greu al beznelor, cu geamăt.

În noaptea-aceea țopăiau strigoii
Un straniu dans în șfichiuri de vâlvori,
Și cerul trist se-ntunecă de nori
Și plânse mult, în lacrimile ploii.

	Apoi un demon străveziu, prin spațiu,
	Trecând spre nord, în hohote, căzu;
	„Tabu!” strigau mulțimile, „Tabu!”
	Topindu-se-n gâtleju-i de nesațiu.

În noaptea-aceea au murit de groază,
În bietul om soliile cerești,
Iar îngerii cădeau pe sub fereștri,
Cu fața la pământ să nu mai vază.

	De undeva un clopot iluzoriu
	Cânta-ntr-o dungă, trist, a mort cânta,
	Și cântul lui prin noapte, împlânta
	La fiecare poartă câte-un doliu.

***
Departe, într-un sat, o mamă slabă,
De așteptare lungă și de dor,
Icoanele întreabă de fecior
Și numele i-l strigă prin cocioabă.

	De-atâta timp, că nu mai ține seamă,
	Plângea așa, când candela s-a stins,
	Și din icoana veche s-a desprins
	Un înger alb, în glas cu vorba „mamă”.

Trecu ușor prin vis, cu fața tristă
Parcă purtase lanțuri pân-aci,
La revărsatul zorilor găsi
Un strop de sânge, mama, pe batistă.

	În noaptea-aceea, slujba Învierii
	Se săvârșise-n mii de răstigniri,
	Cu preoții nebuni de travestiri,
	Ai neputinței noastre și-ai durerii.

Martirizat, cu rănile deschise,
Pe lespezile goale, trupul drept
Ilumina cu mâinile pe piept.
În noaptea-aceea Serafim murise.

	Și chezășind viața, primul suflet
	Din beciul închisorii se-nalță,
	Întâiul fulger ceru-l lumină,
	Și primul pas spre stele prinse umblet.

Excelsior! Excelsior, străluce,
În aripile sale de mister,
Și-n taină crește mare pân-la cer,
Pe temnița Piteștiului, o cruce.

	Și rând pe rând, pe urma lor urcară,
	Îngloriate-n nimburi, cete noi,
	De mucenici, de sfinți și de eroi,
	Răscumpărând dreptate pentru țară.

Din noaptea grea, un roi de constelații
Împrăștia lumină pe pământ,
Iar temnița nu mai părea mormânt,
Ci templu nou, cuminecat în grații.

	Târziu, când zorii iarăși revărsară
	Umbla un zvon că Serafim cu-ai lui
	S-adună-aici în noaptea Paștelui,
	Și țin, cântând, ședință legionară..

Din antologia “Acești Mari Poeți Mici”, alcătuită de Mihai Rădulescu.
Textele de față au fost culese din antologia poetului Constantin Aurel Dragodan “Poeți după Gratii”
La inceputul paginii

         

Ochii fratelui

Măi frate, iubite, măi frate,
Peste lume, peste viață, peste toate
Căzuți într-un vis tricolor, dintr-un fulger,
Din brațe albastre de înger,
Sau poate
Brânciți de viață din spate,
Buluc peste mări de păcate,
Ne-ntâlnirăm buimaci pe maidanul cu moarte.
Și ochii, târcoale rotunde sub pleoape,
Scurmară de-aproape
În celălalt un semn de întrebare:
Cu care din lume m-aseamănă oare?

***
Ne-ntâlnirăm cruciș într-o fugă;
Tu, cerșetor, numa-n bețe, eu, slugă.
Pe-o prispă rotundă, un demon dibaci
Ne-ncerca neputința-ntr-un șfichi de gârbaci.
Și noi coboram, după tobă, o scară,
Fără urcuș, fără sfârșit, fără uși în afară.
Înșurubați în vârtejuri afunde,
Nu știam nici când ne-om opri, nici unde.

***
Ce tare doream să te văd! Mă mușcase
Turbarea, în suflet, în carne, în oase.
Eram trepăduș vândut la stăpân
Pe-o claie de bâte și-o nuntă de vipere-n sân.
Și lupii roiau după mine în raite
Cu pofte-ntărâtate, de haite.
Peste tot m-așteaptă numai chin, numai silă,
Și cât n-aș fi dat, Doamne, pe-o brumă de milă?!
Dar iată,
Deodată,
Tresărind parcă, din lumea cealaltă,
La marginea lumii, o haltă,
Un frate, o mamă, un tată
În tine-i vedeam pe toți laolaltă...
Ne-ntâlnirăm buimaci pe maidanul cu moarte,
Departe de viață, de lume departe.
Dar oare ce ape, ce zid ne desparte?
Stăm țepeni, cu limbile-n frâie,
Cu toată spovada de vorbe-n călcâie,
Ca niște nevolnici, cu simțuri molâie.

***
Dar ochii, ah, ochii, ce tainițe scociură ochii??
Lumini înceate, văpăi sugrumate, sau Dochii??
Ostroave domoale, cu vise sirepe,
Ce taină alungă prin stepe??
Ce verzi naufragii întâmpină-n vreme,
Văzând geamandura cea albă, cu steme?
Când apele nalță, mereu, talazuri pe prund,
Bulboane adânci cu mărgeane la fund,
Cum licăre-n vreme, cum ard, cum pătrund!!
Ca niște păduri ce-și așteaptă haiducii,
Ca niște fântâni, ce-și adapă nălucii,
Plutind pe sub apa molâie,
Sărată, îmbie, mângâie,
Se-nchid, se deschid și mi-e teamă, spun tot.
În apele astea n-am voie să-not.
O haită se linge de sânge pe bot:
- „Te scarpin îndată, privirea-n pământ!
Deseară la probă-n mormânt!!”
Și iar mă supun, mai ucis, mai înfrânt,
Cine-am fost, cine sunt, cine-am fost, cine sunt!
Voiam să-ți strâng mâna măcar, să văd, dacă nu
Ai mușcat din otravă și tu.
Și-ai văzut cum m-a strâns în călcâie tigoarea?
Uf! Câtă osândă-mi mai știe spinarea!
Cu sufletu-n bețe, cu umerii-n suliți,
Mă-mpinseră demonii-n uliți,
Mascat  după fostul meu nume
Anume,
Să vând mătrăgună și lanțuri pe lume.
Nu știu ce minune-mi mai ține
Bordeiul cu suflet, pe-atâtea ruine,
Și tare mi-e silă de mine.
Joc farsa pe sârmă, trag sfori și-nghit săbii.
Frământ în măsele-un vulcan de otravă
Și scuip mușuroaie aprinse de lavă,
Pe aripa visului nostru, firavă,
Pe inima țării, bolnavă.
Nu mai știu nici să râd, nu mai știu nici să plâng,
Mi-au murit coterașii sub umărul stâng,
Iar gându-mi tânjește prin scorbura minții, nătâng.

***
N-am voie să spun ce-i cu mine, nu pot,
Sunt calfă la diavol, cu suflet cu tot.
Nu vezi cum te-aștept, c-un balaur în cârcă
Și-n orice cuvânt, cu-o năpârcă??
M-au trimis să te-atrag într-o cursă, măi frate,
Să-ți dau brânci în curmei, pe la spate.
Și n-am cum să-ți spun să ferești la o parte.
Mi-e frică de oameni, mai tare
Ca de judecata cea mare
De care
Parcă-am uitat că m-așteaptă dosare...
Aici e stăpân stârpitura
Cu lanțul, cu biciul, cu ura,
Minciuna călare pe toată făptura.
Pune urechea colea,
Pe inima mea,
Și-ascultă, măi frate,
Cum bate,
Mi-e frică, mi-e frică, mi-e frică și tace,
C-o strânge de gât și pe ea un răgace.
Și tace, și tace, și tace,
Și curge prin sânge, în ritm de gârbace.

***
De câte ori gândul și-nalță lăstunii,
Mi-astâmpăr în suflet cărbunii,
Cu spumă amară, din gușa minciunii,
Și câtă osândă mi-năbuș în piele,
Când știu că cerul tău, frate, măcel e,
Iar eu îți dau iama cu barba prin stele...
Privește-mă-n față! Cât de mult te iubesc
Și totuși te vând pe-un gârbaci diavolesc.
Privește-mă-n față, nu-ți pot spune-un cuvânt.
Cine-am fost, cine sunt, cine-am fost, cine sunt...
Dar ochii, cu cânturi de dragoste, ochii,
Pătrunzând prin cernitele inimii rochii,
Scot îngeri curați, de lumină,
Ce bat din aripe o eră divină.
La marginea genei, sub o vânătaie,
Rostesc săvârșirea minunii, auguri de văpaie,
Cum, plângi, Căpitan Nicolaie??
Măi frate, iubite, măi frate,
Și tu porți în ochi mușcătură de moarte,
Ce s-a ales din credințele noastre curate?!

Din antologia “Acești Mari Poeți Mici”, alcătuită de Mihai Rădulescu.
Textele de față au fost culese din antologia poetului Constantin Aurel Dragodan “Poeți după Gratii”
La inceputul paginii

         

Infirmitate

N-ai voie să cânți, să vorbești
Să dormi, să te rogi, să scrii, să citești,
Să vezi om, să vezi cer,
Sau să te uiți pe ferești,
Că-ndată te-nmoaie, cu fier
Nemernicul ăsta de ochi temnicer.

	Cu toți, la o toacă mâncăm,
	Bem apă, gândim, respirăm
	Ori ne crispăm pe-o dungă de pat, pe-un coșmar.
	Dresorii ne dau să gustăm
	Pe sponci, cât vor ei, numai doar
	Să nu rămânem datori la dosar.

Sub ziduri, privirea-n pământ.
N-ai voie să scoți un cuvânt.

Vreodată la grefă, la baie, la vânt;
Curg zdrențe din straie vărgate.
Și bate ciocanul la nituri, și bate!!
C-am vorbit, c-am scris pe curea, c-am privit înapoi,
Ori ne-am cârpit vreun năluc de veșmânt.
Ni-e inima sloi,
Și visul în gratii e frânt,
Iar temnița tace, mormânt.

N-ai voie să gemi, nici să zaci,
Să te gândești la ai tăi, să faci, să desfaci,
Ori vreo umbră pe ziduri, cu duh să-nfiori
Pe temniță-i scris „umilință”, gârbaci
Nu-i voie să speri alte zile, alți zori.
N-ai voie măcar nici să mori.
Hăi, tu! Libertate cu botniță, hăi,
Cum joci tontoroiul călăilor tăi!!
Pe oase, pe răni, pe coșciuge,
Pe strâmbe-arătări de flăcăi,
Pe toată țara ce geme și muge!!
Cum te-au mai prins, golanii ăștia-n belciuge!!

Din antologia “Acești Mari Poeți Mici”, alcătuită de Mihai Rădulescu.
Textele de față au fost culese din antologia poetului Constantin Aurel Dragodan “Poeți după Gratii”
La inceputul paginii

         

Întoarcere

Mă-ntorc și eu din crâncena prigoană
O jalnică frântură de ecou,
O-nmălurită rană de icoană
Uitată, veacul tot într-un cavou.

	Mă-ntorc din viață ciucur de cucuie,
	Cu sărutarea morții pe obraz,
	O arătare care e și nu e,
	Dar țintuită strâns într-un pricaz.

Mi-e inima armonie gângavă,
Ce sună fals în foiul ros de cari,
Iar sufletul un fagur de otravă
Dospit în buduroiul cu viespari.

	Mi-e trupul tot o rană și-o obidă,
	Și-o rămășiță hâdă de arșici,
	Dar năbușit prin spini și pălămidă,
	Mai stăruie în mine-un licurici.

Mă-ntorc din moarte, țeapăn de osândă,
Cu visul frânt ca ramul de alcaz,
Și cu arcașii gândului la pândă
Crispați pe-o sfărmătură de răgaz.

Din antologia “Acești Mari Poeți Mici”, alcătuită de Mihai Rădulescu.
Textele de față au fost culese din antologia poetului Constantin Aurel Dragodan “Poeți după Gratii”
La inceputul paginii