Eugen Jebeleanu

am visat că am murit – îmi spuse
şi se urcă, mică şi plînsă, la mine în pat
şi primejdia i se oglindea neagră în ochii negri
şi eu îi mîngîiam părul de lumină
şi o linişteam spunîndu-i : a fost doar un vis, adormi.

şi adormi

şi n-am mai îndrăznit s-o deştept niciodată.

îmi spuse : « Nu poţi să ştii cînd vine ....
de ce nu faci puţină ordine ?
Nu poţi să ştii cînd te găseşte
poate e-n tine, poţi şti ...
Nu poţi să ştii cum arată ...
Şi dacă e o pasăre, care înoată fără s-o vezi
prin aer şi trece chiar prin tine
şi nu are nimic înfricoşător, ci doar un răcnet
la sfîrşit, cînd
cei ce rămîn în urma ta l-aud ... »

vaca are ochi atît de blînzi
şi mă înţelege mai bine
decît voi, fraţi ai mei, pe mine

Pentru că voi nu m-aţi mai vrea
şi m-aţi goni departe
mult mai aproape de moarte
decît vaca, prietena mea

care spre mine priveşte
cu ochii înţelegători
de mărgărite şi nouri uşori

cu gîndul la abatorul ce ni se pregăteşte
şi ei şi mie deopotrivă
de nevăzuta forţă nemilostivă.

şi fruntea sa e de zăpadă blîndă
şi nu poartă ochelari
şi tîmpla ei de lună şi mă păzeşte
şi nu stă la pîndă.

Şi am ceea ce nu am vrut
şi nu aş fi visat
tot ceea ce n-aş fi dorit
nici unui om

fiţi veseli şi nu încercaţi
să înţelegeţi
de vreţi n-aveţi decît
să spuneţi că-s hermetic

că m-am închis în harfa unor gratii
ivite chiar din mine şi pe care
le zgudui fără să se-audă.
nemaiavînd nimic ce spune
spun că e bine.

Ivit pe lume fără voia mea
o să rămân cât pot sau cât se poate
căci am nevoie de atâtea vize
de-atâta aer, şi libertate

Însă la urmă
o să mă fac ceea ce nu se vede
ce cântă-n apă şi surâde-n pietre.

Să fiu o greblă...
o greblă dintr-un fier mai trainic
care în zori şi către seară
purtată de o mână gânditoare
să pieptene încet pământul
şi să descopere
din cine e făcut...

Să ai mereu tot mai puţin
e lucrul cel mai bun.
Tot mai puţine zile şi
tot mai puţin tutun.

Să nu fii întristat deloc
şi să te simţi uşor
să ai o păpădie doar
şi tu să fii un nor

şi să priveşti mai sus decît
un domnitor semeţ
şi-n jos cu milă să priveşti
zîmbind : « Sărmane vieţi ! »

Să nu gîndeşti, să nu mai spui
nici « au », nici « vai », nici « of »
şi dintre norii mari s-alegi
un nor mic de cartof.

Trebuie să învăţ cum se moare
căci de trăit, omul trăieşte oricum
să învăţ de la păsările care dispar în cîntec
de la cerul albastru care alunecă în trandafir
şi de la rîul ce trece nepăsător dispărînd
peste banii peştilor

Am învăţat de la apă
cum să nu curg
am învăţat de la plug
cum să nu ar
şi de la viaţă 
cum să dispar

Cum să vă părăsesc ? Şi totuşi va s-o fac
dar fără voia mea, vai, fără voie
cum se urcau împinse de mai rău
acele animale, cîte două
în arca monstruoasă a lui Noe

voi merge înainte neştiind
unde mă duc şi către care drum
şi nici o stea să-mi vină-n ajutor
nici de argint şi nici de plumb
şi înainte fum şi-n urmă fum
sau nici atît

şi o să las în urmă cîteva
cuvinte în zăpadă
cîteva zbîrcituri de sunete
pe care fără grabă, liniştit,
o să le şteargă vîntul.

O păsăre e o sămînţă cu aripi
însă ea nu este iubită de pămînt
ea încolţeşte numai desfoindu-şi
foile-n văzduhurile arate de vînt.

Mai fericit decat mine
nu poate să fie nimeni.
Căci am îndurat atîtea
şi încă mai respir acest aer verde
Spaţiul în care trăiesc
este din ce în ce mai larg
aproape toţi prietenii
au devenit mierle
cărora nu le mai aud decît uneori
fîlfîitul.
Nu-mi pasă de nimic
în această lume plină
de lucruri atît de însemnate
şi atît de lipsite de vină.
Mai fericit decît mine
nu poate să fie nimeni.

Doar ca să nu vă întristez
şi să vă fie ziua bună
n-am pomenit (vai, azi greşesc)
de ochii ei ca de alună

ce-atît de tandru ne priveau
care erau şi ochi şi gură
ce sărutau cum numai ea
ştia, pe oricare făptură ...

pe care azi nu ştiu şi nu
mai pot să-i chem, căci n-or să vie
şi nu mai pot să-mi spună : tu
din cerul lor de iasomie ...

Lacrimile copacilor nu pot să cadă
decît dacă le culeg în pumnii mei.
Cine are urechi, cu ele o să vadă
prin ochii pisicii fără clopoţei.

Umblu în vîrful inimii, să nu fiu auzit
dar bătăile sale mă dau de gol

încît lacrimile din pumn mi-au căzut rostogol
şi pădurea e acum un rîu liniştit.

Să nu te bucuri, nu, prea mult
de Viaţă, de acest tumult
care te face să-ţi închipui
că nu-i tot una cu nisipu-i
să nu-ţi închipui ... Căci aşa e:
ea face dintr-o vîlvătaie
cenuşă ; din cenuşă – vînt
şi din ce-i vînt face-o odaie
fără pereţi, fără cuvînt.

Să nu ceri niciodată nimănui
Nimic. Să nu ceri celor ce-s sătui 
să nu ceri celor ce nu au un prînz
căci unii au mîncat
şi ceilalţi sunt flămînzi.
Rămîi, deci, tu, privind la mese
ca şi cum ai privi un cer întreg
pe care două stele pot fi înţelese
şi altele nimic nu înţeleg.

Atîtea lucruri fără nici un rost
şi cîteva cu atît de palid sens
şi inima în strîmtul adăpost
tremurînd neştiută sub cerul imens.

Ea se gîndeşte numai la ea
şi el se gîndeşte numai la el
şi eu mă gîndesc numai la mine
şi totul se-nvîrte în jurul
unui inel
ce ne cuprinde pe fiecare-n parte
şi asta e Viaţa
şi asta e Cel
ce spune că Umanitatea
nu e o fiară
ci este un miel.

Nefiind cîine de rasă
şi nici nume bun neavînd
Cranţ e ţinut pe-o murdară terasă
în ploaie şi vînt ...