Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Erich Kästner

(1899 - 1974)

Orbul
Cum așa, de ce?
Pământul e rotund
Apropo de singurătate
Călătorie sentimentală
Monolog în baie
Romanță lucidă
O mamă își face bilanțul
Contemporani, de-a valma
Confesiunea unor poeți
Sentiment reluat
Scurtă autobiografie
Alegorie indiscretă
Evoluția omenirii
Foamea e curabilă
Basm modern


         

Orbul

Fără jale, nici nădejde
capu-și ține aplecat.
Obosit stă și gîndește
obosit și dezgustat.
Un miracol nu-i posibil.
Cată singur să te-ajuți
De nu vezi ești invizibil
Cei ce nu văd, nu-s văzuți.

Se pierd pașii în mulțime
Merg cu toții fără țel.
De ce nu se-oprește nime?
Eu sunt orb și ei la fel.
Nu au suflet și nu-i doare.
Asta e problemă tristă.
Dacă n-ar avea picioare
nici n-aș ști că mai există.

Mai atenți de-ați fi la toate!
Ochii-nchideți-i puțin
și veți înțelege, poate
ce-i acest tărîm străin.
Și-acum, mergeți înainte!
N-aveți vreme de pierdut.
Dar un lucru tineți minte:
de nu vezi, nu ești văzut.

La inceputul paginii

         

Cum așa, de ce?

De ce o tonă zece sute are?
De ce nu-i divizibil trei nicicînd?
De ce se-nvîrte globul după soare?
De ce nu-i zice Ernei Ema oare?
De ce nu-mi scrie tîrfa nici un rînd?

De ce știu profesorii cîte știu?
De ce nu afli toate cum vor fi?
De ce, la frac, cravată neagră nu?
De ce nu poți să-l vezi pe Domnul, tu?
De ce spun domnii vîrstnici porcării?

De ce n-ai voie să-ți faci bani în teancuri?
De ce nu te împuști din orișice?
De ce la iarnă umblă-n blănuri granguri?
De ce la-ngropăciune nu faci bancuri?
De ce la orice fleac întrebi „de ce”?

La inceputul paginii

         

Pământul e rotund

Pămîntul e rotund. Se poate.
Nu are față și nici dos
Iar dacă i te uiți în spate
îi vezi obrazul, ne-ndoios.

E drept, există lună, poezie
și, undeva, și-un orășel
N-ai ce să-i faci. Așa a fost să fie
Iar cînd ești mort, te-ai săturat nițel.

Director fii! Fii gras și încuiat!
Îmbracă frac, joben, dichisul tot.
Iar cînd vreunul nu te-a respectat,
Dă-i peste bot.

Fii prost. Dar și lucid. Fii așadar,
pe cît de prost pe-atît de chibzuit.
Te-nscrie mîine-n trustul financiar
și fii per tu cu Kruger și Schmidt

Și să te culci cu soațele, în plus.
Îi zice „tîrgul liber”, cum se știe.
Să nu se pară că-i privești de sus.
E lumea populată, deci pustie.

Sunt chiparoși în sud, livezi cu poame.
Pentru-ofticoși, la sud e ca-n spital.
De nu cîștigi e sigur că faci foame.
Opt livre cîntărește-un prunc normal.

Să nu te lași împins, să-i scuipi în față
pe ceilalți oameni. Fă-o cît mai rar.
Nu e rentabil totdeauna-n viață,
căci omul nu e rău ci ordinar.

La inceputul paginii

         

Apropo de singurătate

Poți fi singur cuc la o adică.
Degeaba gulerul ți-l mai ridici,
te-oprești lîng-o vitrină și îți zici:
„Frumoasă-i pălăria, dar cam mică”

Degeaba intri într-o cafenea
și-auzi cum alții rîd în gura mare
Să rîzi cu dînșii nici o noimă n-are,
și tot degeaba e să pleci așa.

Îți saltă umbra-n mers pe trotuar
și se grăbește: cică timpul trece.
O calcă oamenii cu sînge rece
De nu poți plînge, totu-i în zadar.

Și n-are rost, acasă de-ai fugit,
să iei bromură, că îți face bine.
Și n-are rost să simți că ți-e rușine
și nici să tragi perdelele grăbit

Și-ai vrea într-un copil să te prefaci,
să fii ca pruncul nou nouț de mic.
Iar ochii îi închizi, nu vezi nimic,
și singur zaci ...

La inceputul paginii

         

Călătorie sentimentală

Singur dacă ești e jale!
Totu-ți pare tern, banal,
pietre-ți intră în sandale,
iară doru-ți dă tîrcoale
și devii sentimental.

Mergi pe calea indicată
și te pierzi printre alei.
Dar admiri ce ți se-arată,
deși inima ți-e dată.
Timpul să mai treacă vrei.

Dacă ai da de-o cunoștință,
fie chiar pentru moment!
Stai aici ca-n neființă,
vezi un bust cu referință
la vreun zeu inexistent.

Ar putea vedea oricine
Alte busturi, mai de soi
(contra plată, ce rușine!)
Stai pe gînduri. Și, în fine,
balt-o lași și pleci apoi.

O grădină-i lumea toată
Poți s-aștepți – ca obligat –
mult și bine cîteodată
Și-atunci scrii o ilustrată
că voiaju-i minunat.

Noaptea, capu-l scoti afară
și în aer rece stai
Miorlăie pisici pe scară
iar cînd zorii dau s-apară
te-ai ales cu-un guturai.

La inceputul paginii

         

Monolog în baie

Te-ntinzi în cadă gol, nevinovat
Te supără că-ți intră-n ochi săpun;
te-observi în amănunt, ești un bărbat
cu toate cele cîte îl compun.

Au fetele dreptate pe deplin
să creadă – cît mai au sfială –
că și-n cămașă sexul masculin
abia-l poți suporta, dar mite-n pielea goală

Din fericire, stă în mîna lor
s-acopere ce nu ar vrea să vadă
Atît de tinere și totuși știu ce vor
Ajunge, domnul meu, întinde-te în cadă.

N-are cămașa, așa cum stai, nici portofel
nici buzunare, trupul ne-mbrăcatul.
Fără de haine-ți pari străin nițel.
Visezi și cam întîrzii cu spălatul.

Pe omul gol, problema de clasă-l lasă rece.
Dac-ar avea cerneală și-ar vrea să se răsfețe
ar scrie: „toata viața mi-aș petrece
în cadă, de acum și pîn la bătrînețe”

La ușă sună cineva strident.
Mi s-a adus gazeta. Cum nu poți ști nicicînd
ce vine după moarte, să scrii în testament
„Vreau apă curgătoare și-n mormînt”

La inceputul paginii

         

Romanță lucidă

Se cunoșteau de opt ani (negreșit
că foarte bine). Și, deodată, fără să știe
dragostea lor n-a mai fost de găsit
cum dispare uneori o pălărie.

Erau triști, se mințeau reciproc și în joacă
încercau sărutări, cîndva fericite.
Acum, fără rost, nu știau ce să facă.
În sfîrșit ea plînse, el zîmbea pasămite.

Prin geam un vapor trecînd se zărea ...
El spuse: „E patru. Mai avem timp puțin
să bem undeva împreună-o cafea”
Cineva exersa la pian, în vecini.

În cea mai strîmtă cafenea din cartier
sorbiră din cafea, o dată și-ncă-o dată;
seara îi prinse tot acolo, -ntr-un ungher.
Tăceau mereu, priveau spre nicăieri,
și parcă, pur și simplu, nu le venea să creadă.

La inceputul paginii

         

O mamă își face bilanțul

Feciorul meu îmi scrie foarte rar.
Ce-i drept, mi-a scris de Paști o scrisorică:
la mine se gîndește iar și iar
și dragă-i sunt ca totdeauna, cică.

De cînd nu ne-am văzut e aproape-un an.
Mă duc la gară, vremea să-mi mai treacă
privind la trenuri, plină de alean
cînd spre Berlin – acolo-i dînsul – pleacă.

Și mi-am luat bilet cîndva și eu
de cît pe-aci s-ajung la el, spre seară.
Dar m-am întors pe urmă la ghișeu
iar ei biletul mi-l răscumpărară.

De-un an, feciorul meu e logodit.
Vrea să-mi trimită și-o fotografie
O pernă, dar de nuntă-am pregătit
Mă vor chema cumva la cununie?

L-o fi iubind ea cu adevărat?
Și perna o să-i placă ei anume?
Ce singură mă simt cîte o dat’
Or exista și fii duioși pe lume?

Frumos era cînd locuia la mine!
Acum dînsul o să se însoare ...
Zac trează noaptea și ascult cum vine
cîte un tren ... El, mai tușește oare?

Păstrez într-un dulap niște ghetuțe
El a crescut ... Stau singură aici.
Neliniștea nu poate să mă cruțe.
Of, dac-ar fi copiii pururi mici.

La inceputul paginii

         

Contemporani, de-a valma

Să nu-i urăști de-ai vrea, nu e ușor
și-i și mai greu să nu-i iei în balon
Ca de pe-un abțibild e capul lor
și-n locul inimii au telefon.

Ei știu exact că cercul e rotund
că invalizii au picior de lemn.
Vorbesc fluent – de-aceea nu ascund
că se mîndresc cu asta-n mod solemn.

În mîna lor, orice i-o marfă rară
și au în suflet un electric bec.
Ei și-ncomensurabilu-l măsoară
Ce nu se numără, ei nu-nțeleg.

Au bătături la creier, uriașe,
de parcă l-ar servi pentru șezut
Roșesc cînd giugiulesc copii în fașe
și dragostea o fac à la minut.

Pe ei nici chiar în vară, niciodată
un cîntec de Crăciun nu i-a atras
Nu sunt voioși dar pofte au grămadă
și cînd gîndesc, atunci gîndesc pe nas.

Cînd timpul nostru-l laudă în cor
ei parc-ar deconta prin asta speze.
Lățime dublă are mintea lor
și nu-s în stare să se rușineze.

Au spirit, însă nu și-l pot reține.
Știu multe-n care sunt cam nătăfleți.
Cînd taie firu-n patru, zău că-ți vine
ca musca, să te cațeri pe pereți.

Ar trebui-mpușcați doi cîte doi
Ar scoate-un ultim strigăt, dernier cri
Dar au complici atîția, și slugoi
încît nu s-ar lăsa-mpușcați de noi.
Și nu-i poți nimeri.

La inceputul paginii

         

Confesiunea unor poeți

Mai bine-am vinde o marfă oarecare!
Să fii poet, modern fu poate ieri.
Dar astăzi să mai umbli-n cinci picioare
nu-i treabă de boieri.

Din nervii noștri-am pus la liră strună
Rimezi, de-i lung suspinul mai ușor
Cînd dau cu pietre-n noi, ne e tot una
căci sună-n plin, poetul e sonor.

Noi oferim simțiri iar voi pînzeturi
Artistic, aranjăm orice durere
- avem doar gust – cu funde și fireturi.
Iar pieptul ni-l dăm zilnic la tăiere.

Suntem – rușine! – o sectă de strînsură
și confecționăm, ca artizani
după comandă, doruri pe măsură
Din orice facem vorbe, ba chiar bani

Mai bine-ar fi de-am cumpăra și-am vinde
imobile sau acții – e egal!
Să fii poet și să oferi cuvinte
e un scandal!

La inceputul paginii

         

Sentiment reluat

Într-o zi cu ea s-a pomenit ...
Și-l găsi mai palid și mai grav
Apoi dînsul constată lucid
că nici ea n-arăta prea grozav.

Mîine, ea urma să plece iară.
Înspre Allegau sau înspre Tirol
Veselă era din cale-afară
Mai tîrziu, i-a spus că simte-un gol.

El o mîngîie atunci, tăcut.
„Plîngi?”, discret de tot a întrebat
Se gîndeau la anii ce-au trecut
Și, pe urmă, a fost ca altădat’ ...

Cînd a doua zi se deșteptară
mai străini erau decît oricînd
Mai schimbau o vorba într-o doară
și mințeau la fiece cuvînt.

Către seară a plecat, în fine.
Și-au făcut bezele, doar așa ...
Inimile lor zăceau pe șine
Trenul către Allegau le călca.

La inceputul paginii

         

Scurtă autobiografie

Dacă nu vii pe lume, nu-i pagubă prea mare
Pe-un pom șezi în neant și-ți rîzi de toate
Eu m-am născut ca prunc, ca orișicare
cam pe neașteptate.

Școala în care uitat-am fel de fel
tot timpul mi-a răpit și – ce ciudat –
eram pe-atuncea un copil model.
Regret și azi c-așa s-a întîmplat.

N-a fost vacanță, dar a fost război
Tunar m-am pomenit cu alți soldați
Tot globu sîngera copios. Apoi
trăit-am mai departe, dar cum, nu mă-ntrebăți!

Inflație-am avut din plin și foame
Și Kant și studii, burse, slujbe – gata!
Și arta și politica și dame ...
Duminica ploua. Dar cu găleata.

De patruzeci m-apropiu. Nu mint
O fabrică de rime de-atunci am fondat
Am pe la tîmple fire de argint
Amicii mei au devenit mai grași, treptat.

Alerg după doi iepuri. Mai departe
tai craca de sub mine, meditînd.
Merg prin grădini de sentimente moarte
și glume răsădesc din cînd în cînd.

Îmi port desaga singur. Zi de zi,
Spatele-i strîmt. Poverile doar cresc.
Formula, deci, pe scurt, aceast-ar fi:
chiar dacă m-am născut, totuși trăiesc.

La inceputul paginii

         

Alegorie indiscretă

A: Pietrele toate, la piramide
au oarecare asemănare.
Doar într-un punct sunt diferite
cele de jos duc greul cel mai mare.

B: E frumos că le deplîngi așa.
Pietrele-acelea reclamat-au cumva?
Nu-s ele primele care-o duc greu
Mereu cei de jos duc greul, mereu.

A: N-ar fi în cazul ăsta mai bine
să-ntoarcem totul pe dos?
Poate c-ar fi o soluție-n sine
să pui piramida cu capul în jos.

B: S-ar surpa atuncea din păcate
și pietrele-ar fi din nou ridicate.
Iar, pînă la urmă, te-ai pomeni
că vîrful e tot unde-l ști.

A: Dacă la oameni, pardon, la pietroaie
totu-i anapoda, neîntrerupt
nu crezi că pînă la urmă așa e
și majoritatea-i mereu dedesubt?

B: Așa e. Geometria-i cuminte.
Nici sila, nici mila nu pot decide.
Doar dacă ...

A: Ce-anume?

B: ... de-aci înainte
nu s-ar mai face deloc piramide.

La inceputul paginii

         

Evoluția omenirii

Cîndva, idivizii stăteau în copaci
păroși, cu priviri ucigașe.
Din junglă apoi au ieșit și dibaci
pavat-au pămîntul, clădit-au în draci
căsoaie cu zeci de etaje.

De purici s-au purificat. În salon
au azi încălzire centrală.
Și stau toată ziua la telefon ...
Domnește, de altfel, același bonton
ca-n junglă, cîndva-n pielea goală.

Ei radioaud și teleprivesc
și lumea întreagă-i prezentă.
Se spală pe dinți, la modă tușesc.
Pămîntu-i un prea instruit corp ceresc
cu multă apă curentă.

Prin țevi își trimit scrisori, timp record
vînează microbi și-i cultivă
Dotează natura cu supremul confort
spre cer zboară drept și în cosmicul port
stau zile-n capsula captivă.

Și ce mai rămîne din ce-au mistuit
preiau și transformă în vată.
Incestul nu-i doare. Atomu-l divid;
Prin studii de stil, știu amănunțit
că Cezar avea talpa plată.

Și-așa, cînd cu gîndul, cînd prin cuvînt
progresul în lume-l creară.
Dar totuși, de-aceasta abstracție făcînd
priviți la lumină, în fond, totuși sunt
maimuțele de-odinioară.

La inceputul paginii

         

Foamea e curabilă

(o alegorie germană)

Odată un om veni în spital
Se plînse că simte un gol.
Apendicele i-l tăiară ventral
și-apoi l-au spălat cu fenol.

Îl întrebară: „Te simți mai ușor?”
El: ”Nu!” Deci, spre a-l susține
îi amputară pe loc un picior
și-i spuseră: ”Merge mai bine”

Dar, bietul de el suferea și mai crud
și-ntruna țipa de pomană.
Să vadă ce are cu toții au vrut.
Și-atunci i-au făcut cezariană.

Puteau face fața-unui caz și mai grav
acum făceau fețe-fețe.
Tăcea. Ca să țipe era prea bolnav
și moartea-aștepta să-l înghețe.

Avea răsuflări tot mai grele, mai proaste,
căci nu-i mai curgea sînge-n vine.
Chirurgii atunci îi tăiară trei coaste ...
Și muri prăpăditul, în fine.

Medicul șef la mort se uita
iar un tînăr riscă o-ntrebare:
„Sărmanului om, oare ce-i lipsea?”
Oftă chirurgul cu inima grea:
„Îi era numai foame, se pare”

La inceputul paginii

         

Basm modern

De mult se iubeau, și-atît de-nfocat
cum numai în cărți mai citești cîte-odat’
Ea nu avea bani. Nu avea bani nici el
dar nunt-au făcut și au rîs puținel.

El n-avea serviciu dar avea datorii.
Mîncau doar o singură dată pe zi.
El tot îi spunea: „Tu ești dragostea mea”
iar dînsa-i turna la copii cît putea.

Ședeau la mansardă erau toți voinici
Și-n garderobă-i culca pe ăi mici
Iar de Crăciun zugrăveau pe pereți
cu creion colorat, cadouri de preț.

Mîncau pîine goală pe săturate
și ziceau că ceva mai bun nu se poate.
Un astfel de trai te inspira total
și el s-a trezit, de-azi pe mîini, genial.

A scris cărți frumoase și a cîștigat
o mulțime de bani, devenind deci bogat.
Întîi erau mîndri, apoi mai puțin
căci bogăția te face meschin.

Dăruiră banii unui orfan
Și, de n-au murit, mai trăiesc și-n ăst an... 

La inceputul paginii