Eremitul din Carpaţi - Andrei Mureşanu

Pe munţi, de unde neaua cu greu se dezlipeşte, 
Întocma ca şi muşchiul de vechiul său copaci, 
Pe unde om cu suflet atunci numai păşeşte 
Când oarba soarte-aduce vrun vânător ghibaci;

Aci, săpată-n pietre, se află-a mea chilie, 
Sub fagi cărunţi de zile, ce nu ştiu de săcuri; 
Pe unde primăvara cu multă maiestrie 
Aşează-ale lor cuiburi ulii, şoimi şi vulturi.

Un pat, un vas de apă, măsuţa mea pătrată, 
Pe dânsa tubul magic, de care mă servesc. 
Cu-aceste scule simple se află mobilată 
Căsuţa mea de munte în care locuiesc.

Eu n-am fugit de lume c-ar fi prea păcătoasă,
Cum fac părinţi şi mame ce intră-n monăstiri, 
Ducând vieaţă aspră, nu însă virtuoasă,
Că-n lume e vârtute a fi domn pe simţiri.

Nici cred că e deşeartă a omului silinţă
Spre tot ce mintea-ncearcă, geniu-i deplinit, - 
Străbate apa-n piatră şi stric-a ei fiinţă, 
De ce nu chiar şi omul cu naltul său spirit?

O faptă glorioasă, păstrată-n istorie
Din evii barbariei străvechi ce au trecut, 
Însuflă până astăzi curagi şi bărbăţie 
Şi-ndeamnă-a merge sigur pe drumul început.

Pruncuţul mic de zile se-mpiedecă şi cade, 
Se vaietă şi plânge, se trage-ncetişor;
S-apucă cu iuţeală de verice palisade,
Să-şi afle numai scopul de-a merge pe picior.

Popoare sugrumate se luptă cu tărie 
A rumpe jugul aspru şi mult apăsător; 
Prin aste însă cheamă asupră-şi o mânie 
A celor ce le-apasă, şi-n urmă-s prada lor.

Ma, toată încercarea de ceaţă ş-apăsare, 
De sâlă şi sclăvie e un triumf părut; 
Căci spiritul culturei străbate de mirare 
Şi viitoru-nvaţă cu fruct de la trecut.

Martirii legei nouă, vărsându-şi sacrul sânge 
În cauza cea morală şi plină d-adevăr, 
Formară o falangă ce nu se mai înfrânge, 
Şi care stă din seculi, ca stâlpul cel de fier.

Cât pentru-a mea chemare aci-n singurătate, 
Vă spun că am plăcere a fi un privitor
La tot ce se întâmplă prin urbi, cetăţi şi sate 
Prin casă şi-n afară la-ntregul nost' popor.

Ocheanul meu pătrunde la Dunăre devale 
Prin negura din fumul gâtlegelor de foc;
Ce fac, ce cochetează colo în căpitale
Românii prin saloane, eu văd şi-aud de loc.

Din timp în timp voi scrie, să ştie fiecine 
Pe cel ce s-amăgeşte prin jucării prunceşti 
De-şi vinde fii şi mamă în urmă şi pre sine; 
Pre cei ce varsă ura în inime frăţeşti.

Iar dacă-un caz fatale ar da vot de pierire,
Ştergând din cartea vieţei p-acest prea blând popor 
Atunci în astă lume neavând vro mulţămire, 
Aci p-o stâncă rece doresc ca să şi mor!

1854