Emil Botta

Ce departe esti, intunecata mea iubita,
prin peretii odaii te vad ca prin sita,
si te-aud chemandu-ma ca din alta planeta
si-mi scrii poezii pe obrazul de creta.

E posibil, e posibil oare sa nu pot muri,
sa-ti aud vocea suind treapta noptii, si suind in zi,
sa ma ridic in pat ca o stafie, ca marinarul de veghe,
sa te zaresc in somn de la o mie de leghe ?

Dar e posibil, intunecatul meu iubit,
sa ma auzi cantand chiar cand voi fi murit,
sa ma vezi aeve in cereasca oglinda
si in parul meu stele sa se stinga si sa se aprinda.

Dar sa nu te superi daca sarutul meu va fi rece,
daca dragostea mea ca un frig o sa te sece,
daca imbratisarea mea te va face sa suferi
aducandu-ti aminte, nu, sa nu te superi.

Din volumul " Intunecatul april ", 1937

" Va voi ridica la rangul de copac,
spus-a Dumnezeu ierburilor blajine,
iata, in primavara care vine,
cresterii voastre nu voi mai pune capac. "

" Sa nu credeti in el, e un fagaduitor,
zise titirezul care se-nvartea la radacina lor.
Mie mi-a promis ca o sa ma faca om,
cu ciubotele, o comoara de om. "

Dar un grec, un esop, auzindu-l grai :
" Daca Dumnezeu si-ar implini cuvantul, ce-ar mai fi ?
Fapta lui pentru ambitiosi e tagada
si spusa e ademenire, e incercare, e nada. "

Din volumul " Intunecatul april ", 1937

Stele ascunse in telescop
intorceti-va-n cer.
Douazeci de ani astronomul miop
o sa va caute ca pe mioare un oier.

Priviri, la matca va-nturnati
ca ploaia, ca izvoarele.
Orbul care v-a pierdut, cere sa-i redati
luna si soarele.

Melci, reintrati in cocioabe,
cenusa, revino in focuri si-n vetre,
copaci, intorceti-va in muguri, in boabe,
si voi, oameni, in pietre.

Din volumul " Intunecatul april ", 1937

Leii, paraleii, militarii
aveau mainile roase de carii.
Din toata gloria ramasese doar o tresa,
din tot muzeul o singura piesa.

Fantii cu flori vestede la butoniera,
civilii care facusera o admirabila cariera,
mancati de molii, mureau
pe rand scuzandu-se : fara sa vreau.

Minotauri, centauri veneau
la hruba Frumoasei si nu mai plecau ...
Si Frumoasa cu buzele pale
isi lega curelusa la sandale.

Din volumul " Intunecatul april ", 1937

Tu, care-mi vorbesti doar in surdina,
aici, foarte aproape de inima mea,
ipocrita noapte, spune-mi,
n-ai vazut cumva lunecand o stea ?

Ba da, cazu din salba Dianei
o stea ca lacrima de clestar,
dar un om s-a incovoiat si a ridicat-o,
omul tacut, cu ochi lucios, de camatar.

Vai, steaua era o fericire necunoscuta,
promisa de Dumnezeu cuiva ...
Dar, noapte senina, vistiernica a secretelor,
omul care a luat-o de ce tremura ?

Din volumul " Intunecatul april ", 1937

Nici viori, nici fluiere,
nici ploaia prin plete sa-ti suiere ;
in tacuta noapte adanca
glasul tau nu se aude, nu inca ...

Din himericele bolti se anina
armele noptii, stelele-n ruina;
pana la noi inca n-a patruns
al codrului clopot ascuns.

Cerestile drumuri,
toate-s doar aburi si fumuri ...
Plimba-te, pala, prin aurora,
frunte a lucrurilor, luna mea, prora !

Dar vor veni ! O, ce siguri,
oaspetii in vestminte de friguri !
Dar vor veni ! O lumina subtire,
si naiuri si harfe si lire !

Din volumul " Pe-o gura de rai ", 1943

Iubirea ma apara,
de aceea port
fruntea sus, in exil printre oameni.
Cand ziua decade si cand, spre apus,
Cumpana linistita se-nclina,
o, atuncea, de sus,
primesc o tristete senina.

Ochii mei in extaz ratacesc
spre adancul fantanii unde stelele scapara.
O, de al stelelor dor ma topesc
si m-as duce la ele,
dar Iubirea ma apara.

Cu graiuri nebune ma cheama,
in lunci, cantatoare Undine.
Si cand sa le ajung, Piaza Rea
ma trage la dansa : la mine, la mine !
Dar ma insoteste acel Cineva,
Iubirea, pururi cu mine.

Din volumul " Pe-o gura de rai ", 1943

Elita luase loc la parter
si prostii sus, aproape de cer.
In loja statea o intamplare cam abatuta
si un napraznic destin in mare tinuta.
Un dezastru tare cat zece
tot spera ca totul va trece.
Un naufragiu dormita in fotoliu
infasurat in lintoliu.
O raceala
vagabonda prin sala.
O inocenta
stralucea printr-o totala absenta.
Piesa era o rafuiala
intre virtute si greseala.
Scena era un sanctuar
prin care adevarul trecea foarte rar.
Actorii isi indrugau rolul,
dar, incet, ii inghitea namolul ;
in pauze, tacute aplauze,
la finale, tacute urale.
Si cand cazu cortina
toti se-ntrebau cine poarta vina
si cine-i autorul
care-a faptuit omorul,
in cinci acte, cu sete,
ca o crima pe-ndelete.
Atunci aparu la rampa Ariel
si jerbe de flacari si anemone
pentru mult prea onorabilii " dramatis personae ".
Si aceasta fictiune, in tus, in carbune,
si spectacolul amuzant
au disparut in neant.

Din volumul " Intunecatul april ", 1937