Drumuri inutil încrucișate, fără speranță,
erau drumurile începutului. Fântână întunecată
era inima. Fără apă și stea.
Printre silabele vântului
drumurile noastre se-atinseră îndurerate,
dar tu lunecai mai departe, mereu mai departe,
în pădurea de ceață-a orașului, unde
cornul tristeții abia-l mai auzi.
Doar prin spațiul dintre inimile noastre
ca un luminiș al speranței,
ca o presimțire a ceasului acesta
când, amforă cu apă înstelată,
tu stai între visele mele,
orele dansau
iluminate.
Din volumul „Poeme – Clavecin”, 1963
|
