El Zorab
(de George Coșbuc)
La pașa vine un arab,
Cu ochii stinși, cu graiul slab.
- "Sunt, pașă, neam de beduin,
Și de la Bab-el-Mandeb vin
Să vînd pe El-Zorab.
Arabii toti răsar din cort,
Să-mi vadă roibul, cînd îl port
Și-l joc în frîu și-l las la trap!
Mi-e drag ca ochii mei din cap
Și nu l-aș da nici mort.
Dar trei copii de foame-mi mor!
Uscat e cerul gurii lor;
Și de amar îndelungat,
Nevestei mele i-a secat
Al laptelui izvor!
Ai mei pierduți sunt, pașă, toți;
O, mîntuie-i, de vrei, că poți!
Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!
Dă-mi bani! Dacă-l găsești pe plac,
Dă-mi numai cît socoți!"
El poartă calul, dînd ocol,
În trap grăbit, în pas domol,
Și ochii pașei mari s-aprind;
Cărunta-i barbă netezind
Stă mut, de suflet gol.
- "O mie de țechini primești?"
- "O, pașă, cît de darnic ești!
Mai mult decît în visul meu!
Să-ti răsplătească Dumnezeu,
Așa cum îmi plătești!"
Arabul ia, cu ochii plini
De zîmbet, miia de țechini -
De-acum, de-acum ei sunt scăpați,
De-acum vor fi și ei bogați,
N-or cere la străini!
Nu vor trăi sub cort în fum,
Nu-i vor cerși copiii-n drum,
Nevasta lui se va-ntrema;
Și vor avea și ei ce da
Săracilor de-acum! -
El strînge banii mai cu foc,
Și pleacă, beat de mult noroc,
Și-aleargă dus de-un singur gînd,
Deodată însă, tremurînd,
Se-ntoarce, stă pe loc.
Se uită lung la bani, și pal
Se clatină, ca dus de-un val,
Apoi la cal privește drept;
Cu pașii rari, cu fruntea-n piept,
S-apropie de cal.
Cuprinde gîtul lui plîngînd
Și-n aspra-i coamă îngropînd
Obrajii palizi: - "Pui de leu,
Suspină trist. Odorul meu,
Tu știi că eu te vînd!
Copiii mei nu s-or juca
Mai mult cu frunze-n coama ta,
Nu te-or petrece la izvor;
De-acum smochini, din mîna lor,
Ei n-or avea cui da!
Ei nu vor mai ieși cu drag
Să-ntindă mîinile din prag.
Să-i iau cu mine-n șea pe rînd!
Ei nu vor mai ieși rîzînd
În calea mea șirag!
Copiii mei cum să-i îmbun?
Nevestei mele ce să-i spun,
Cînd va-ntreba de El-Zorab?
Va rîde-ntregul neam arab
De bietul Ben-Ardun!
Raira, tu nevasta mea
Pe El-Zorab nu-l vei vedea
De-acum, urmîndu-te la pas,
Nici în genunchi la al tău glas
El nu va mai cădea!
Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun
N-ai să-l mai vezi în zbor nebun
Pe urma unui șoim ușor,
Ca să-ți împuște șoimu-n zbor;
Nu-i vei pofti: Drum bun!
Nu vei zîmbi, cum saltă-n vînt
Ardun al tău în alb veștmînt;
Și ca să simți sosirea lui,
Mai mult de-acum tu n-o să pui
Urechea la pămînt!
O, calul meu! Tu, fala mea,
De-acum eu nu te voi vedea
Cum ții tu nările-n pămînt
Și coada ta fuior în vînt,
În zbor de rîndunea!
Cum mesteci spuma albă-n frîu,
Cum joci al coamei galben rîu,
Cum iei pămîntul în galop
Și cum te-așterni ca un potop
De trăsnete-n pustiu!
Știa pustiul de noi doi
Și zarea se-ngrozea de noi -
Și tu de-acum al cui vei fi?
Și cine te va mai scuti
De vînturi și de ploi?
Nu vor grăi cu tine blînd
Te-or înjura cu toți pe rînd
Și te vor bate-odorul meu
Și te-or purta și mult și greu;
Lăsa-te-vor flămînd!
Și te vor duce la război,
Să mori tu cel crescut de noi!...
Ia-ți banii pașă! Sunt sărac
Dar fără cal eu ce să fac;
Dă-mi calul înapoi!"
Se-ncruntă pașa!: "Ești nebun?
Voiești pe iăniceri să-i pun
Să te dea cîinilor? Așa!
E calul meu, și n-aștepta
De două ori să-ți spun!"
- "Al tău? Acel care-l crescu
Iubindu-l, cine-i; eu ori tu?
De dreapta cui ascultă el,
Din leu turbat făcîndu-l miel?
Al tău? O pașă, nu!
Al meu e! Pentru calul meu
Mă prind de piept cu Dumnezeu -
Ai inimă! Tu poți să ai
Mai vrednici și mai mîndri cai,
Dar eu, stăpîne, eu?
Întreagă mila ta o cer!
Alah e drept și-Alah din cer
Va judeca ce-i între noi,
Că mă răpești și mă despoi,
M-arunci pe drum să pier.
Și lumea te va blestema,
Că-i blastem făptuirea ta!
Voi merge, pașă, să cerșesc,
Dar mila voastră n-o primesc -
Ce bine-mi poți tu da?"
Dă pașa semn. - "Să-l dezbrăcați
Și binele în vergi i-l dați!"
Sar eunucii, vin, îl prind -
Să-ntoarce arabul răsărind
Cu ochii înghețati.
El scoate galben un pumnal,
Și-un val de sînge, roșu val
De sînge cald a izvorît
Din nobil-încomatul gît,
Și cade mortul cal.
Stă pașa beat, cu ochi topiți,
Se trag spahiii-ncremeniți,
Și-arabul, în genunchi plecat,
Sărută sîngele-nchegat
Pe ochii-nghețați.
Să-ntoarce apoi cu ochi păgîni
Și-aruncă fierul crunt din mîni:
- "Te-or răzbuna copiii mei!
Și-acum mă taie, dacă vrei,
Și-aruncă-mă la cîni!"
(de George Coșbuc)
La pașa vine un arab,
Cu ochii stinși, cu graiul slab.
- "Sunt, pașă, neam de beduin,
Și de la Bab-el-Mandeb vin
Să vînd pe El-Zorab.
Arabii toti răsar din cort,
Să-mi vadă roibul, cînd îl port
Și-l joc în frîu și-l las la trap!
Mi-e drag ca ochii mei din cap
Și nu l-aș da nici mort.
Dar trei copii de foame-mi mor!
Uscat e cerul gurii lor;
Și de amar îndelungat,
Nevestei mele i-a secat
Al laptelui izvor!
Ai mei pierduți sunt, pașă, toți;
O, mîntuie-i, de vrei, că poți!
Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!
Dă-mi bani! Dacă-l găsești pe plac,
Dă-mi numai cît socoți!"
El poartă calul, dînd ocol,
În trap grăbit, în pas domol,
Și ochii pașei mari s-aprind;
Cărunta-i barbă netezind
Stă mut, de suflet gol.
- "O mie de țechini primești?"
- "O, pașă, cît de darnic ești!
Mai mult decît în visul meu!
Să-ti răsplătească Dumnezeu,
Așa cum îmi plătești!"
Arabul ia, cu ochii plini
De zîmbet, miia de țechini -
De-acum, de-acum ei sunt scăpați,
De-acum vor fi și ei bogați,
N-or cere la străini!
Nu vor trăi sub cort în fum,
Nu-i vor cerși copiii-n drum,
Nevasta lui se va-ntrema;
Și vor avea și ei ce da
Săracilor de-acum! -
El strînge banii mai cu foc,
Și pleacă, beat de mult noroc,
Și-aleargă dus de-un singur gînd,
Deodată însă, tremurînd,
Se-ntoarce, stă pe loc.
Se uită lung la bani, și pal
Se clatină, ca dus de-un val,
Apoi la cal privește drept;
Cu pașii rari, cu fruntea-n piept,
S-apropie de cal.
Cuprinde gîtul lui plîngînd
Și-n aspra-i coamă îngropînd
Obrajii palizi: - "Pui de leu,
Suspină trist. Odorul meu,
Tu știi că eu te vînd!
Copiii mei nu s-or juca
Mai mult cu frunze-n coama ta,
Nu te-or petrece la izvor;
De-acum smochini, din mîna lor,
Ei n-or avea cui da!
Ei nu vor mai ieși cu drag
Să-ntindă mîinile din prag.
Să-i iau cu mine-n șea pe rînd!
Ei nu vor mai ieși rîzînd
În calea mea șirag!
Copiii mei cum să-i îmbun?
Nevestei mele ce să-i spun,
Cînd va-ntreba de El-Zorab?
Va rîde-ntregul neam arab
De bietul Ben-Ardun!
Raira, tu nevasta mea
Pe El-Zorab nu-l vei vedea
De-acum, urmîndu-te la pas,
Nici în genunchi la al tău glas
El nu va mai cădea!
Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun
N-ai să-l mai vezi în zbor nebun
Pe urma unui șoim ușor,
Ca să-ți împuște șoimu-n zbor;
Nu-i vei pofti: Drum bun!
Nu vei zîmbi, cum saltă-n vînt
Ardun al tău în alb veștmînt;
Și ca să simți sosirea lui,
Mai mult de-acum tu n-o să pui
Urechea la pămînt!
O, calul meu! Tu, fala mea,
De-acum eu nu te voi vedea
Cum ții tu nările-n pămînt
Și coada ta fuior în vînt,
În zbor de rîndunea!
Cum mesteci spuma albă-n frîu,
Cum joci al coamei galben rîu,
Cum iei pămîntul în galop
Și cum te-așterni ca un potop
De trăsnete-n pustiu!
Știa pustiul de noi doi
Și zarea se-ngrozea de noi -
Și tu de-acum al cui vei fi?
Și cine te va mai scuti
De vînturi și de ploi?
Nu vor grăi cu tine blînd
Te-or înjura cu toți pe rînd
Și te vor bate-odorul meu
Și te-or purta și mult și greu;
Lăsa-te-vor flămînd!
Și te vor duce la război,
Să mori tu cel crescut de noi!...
Ia-ți banii pașă! Sunt sărac
Dar fără cal eu ce să fac;
Dă-mi calul înapoi!"
Se-ncruntă pașa!: "Ești nebun?
Voiești pe iăniceri să-i pun
Să te dea cîinilor? Așa!
E calul meu, și n-aștepta
De două ori să-ți spun!"
- "Al tău? Acel care-l crescu
Iubindu-l, cine-i; eu ori tu?
De dreapta cui ascultă el,
Din leu turbat făcîndu-l miel?
Al tău? O pașă, nu!
Al meu e! Pentru calul meu
Mă prind de piept cu Dumnezeu -
Ai inimă! Tu poți să ai
Mai vrednici și mai mîndri cai,
Dar eu, stăpîne, eu?
Întreagă mila ta o cer!
Alah e drept și-Alah din cer
Va judeca ce-i între noi,
Că mă răpești și mă despoi,
M-arunci pe drum să pier.
Și lumea te va blestema,
Că-i blastem făptuirea ta!
Voi merge, pașă, să cerșesc,
Dar mila voastră n-o primesc -
Ce bine-mi poți tu da?"
Dă pașa semn. - "Să-l dezbrăcați
Și binele în vergi i-l dați!"
Sar eunucii, vin, îl prind -
Să-ntoarce arabul răsărind
Cu ochii înghețati.
El scoate galben un pumnal,
Și-un val de sînge, roșu val
De sînge cald a izvorît
Din nobil-încomatul gît,
Și cade mortul cal.
Stă pașa beat, cu ochi topiți,
Se trag spahiii-ncremeniți,
Și-arabul, în genunchi plecat,
Sărută sîngele-nchegat
Pe ochii-nghețați.
Să-ntoarce apoi cu ochi păgîni
Și-aruncă fierul crunt din mîni:
- "Te-or răzbuna copiii mei!
Și-acum mă taie, dacă vrei,
Și-aruncă-mă la cîni!"