Când, după zile lungi de jale
Ce-au mângâiat un trist amor,
Vă întâlniți pe-aceeași cale,
Înlănțuiți de-același dor,
Grădinile în mii de fețe
În cinstea voastră înfloresc,
În crâng v-adastă cântărețe,
Ce numai pentru voi doinesc;
De deznădejdi de mai-nainte,
Acuma să zâmbiți vă vine
Ș-un gând vă luminează-n minte,
Că viața-i cel mai mare bine.
Pe toate pune stăpânire
A voastră inimă măiastră...
Nu, nu! Atâta fericire
Nu poate fi numai a voastră!
Se pare că, nerăbdătoare,
Viețile din viitor
Aud a voastră sărutare
Din noaptea neființei lor.
Și, dacă nebunii divine
Vă smulg în ceruri, tremurând,
E că un neam întreg ce vine
Se bucură cu voi în rând;
Și, dacă-n ora fermecată
Asemeni zilelor păreți,
E că trăiți, ca-n vis, deodată
Atâtea mii și mii de vieți...
Sămănătorul, IV, nr 24, 12 iunie 1905
|
