Îți mai aduci aminte de-un timp, ce nu mai este?
Mai știi acele locuri, unde ne întâlneam?
Și n-ai uitat-o încă acea dragă poveste
De vecinică iubire, ce-n taină ne spuneam?
Poveste-așa de dulce, șoptită în deseară,
Când păsările cântă c-un glas fermecător,
Când toate-ți par eterne, și flori, și primăvară
Și scumpa ta speranță și junul tău amor!
Cu inima ferbinte și plină de credință
Te-arunci în lume-atuncea și speri că-i birui
Și crezi că pentru tine, prin slaba ta voință,
Chiar legile naturii în cale s-or opri.
O, amăgiri nebune! Când vine toamna rece
Și frunzele pe arbori încet îngălbenesc,
Cum plec atunce toate ca visul care trece
Lăsând numai durere în pieptul omenesc.
Căci numai ea-i eternă; durerea nu se stinge,
Durerea ne petrece prin viață la mormânt,
Purtând pe cap coroana-i de lacrimi și de sânge,
Ca semn al stăpânirii ce are pe pământ.
1872
|
