Dragoş Vrânceanu

Numai în plutele bătrâne
care foşnesc mai uşor ca aerul,
se pot ascunde zilele.

De fiecare dată când mă întorc 
le simt cum s-au strâns roi sub pleoape, 
ca nişte ciorchini de struguri de ape.

Prin perii de tufe
peştii s-au prins. 
Ajung la prund pe calul aprins.

Am adus peste ierburi în spate, 
ca pe o tolbă cu proiecte,
un alt suflet cât o cetate.

Între pădure şi marele râu
am galopat fără frâu.

Din volumul „Cântecele casei de sub pădure”, 1968

Ne facem drum printre-ntâmplări
ducându-ne pe noi în spate
din mirări în mirări.

Lângă creanga ce s-a măcinat, 
cu faţa-n palme
nu în zadar am stat.

Ne-a crescut la picior,
ca din aburii prinşi
pe creanga de fulger a lemnului, 
o floare de bujor.

Am pornit şchiopătând
să urcăm scara cu trepte rupte,
spre noi lupte.

Ne cântau în praf
păsările la amiază
cântece de pază.

Din volumul „Cântecele casei de sub pădure”, 1968

Un umblet mi-a fost viaţa,
buimac în prada gândului
copleşit de întâmplări.

A scăpărat pe la răspântii
soarele spărgând norii
topiţi apoi în ploi.

Mai afund am încercat 
să merg în mine.

Totdeauna am revenit 
Să mă refac

în casa de sub pădure,

intrând la adăpostul copilăriei.

O cicatrice după alta
mi s-au aşezat pe trup –
ca nişte dulci stele ale Ursei.

Din volumul „Cântecele casei de sub pădure”, 1968

Au crescut secolele
încet sau mai iute –
uneori în letargie,
alteori izbucnind în clipe 
mari cât sorii din stihie.

Au dat şi înapoi,
trăgându-se-n păduri
şi astupându-şi cu mâna 
uriaşele guri.

Apoi s-au revărsat cântecele câteodată 
peste câmpie,
ca Dunărea umflată.

Au crescut secolele mereu –
într-una greu,
sub vânt, sub ploaie, sub arşiţa mare
ca un pântec de săpătoare.

Au crescut secolele de norod,
Până la rod.

Din volumul „Columne”, 1965
 

Te-ai purtat pe tine
în întâmpinarea infinitului
mai departe decât oricine.

Ca într-un codru
ai păşit fără frică şi prihană,
până acolo unde au început să se audă
centaurii cruzi ai cunoaşterii,
urlând după hrană.

Ajuns în aceste adâncuri ale mirării -
n-ai uitat niciodată drumul înapoi
al ţării.

Versul tău curge prin mulţime,
cu fiecare om, cu fiecare an,
la o şi mai întinsă adâncime

ca un ocean.

Din volumul „Columne”, 1965

Inima noastră când s-a născut, 
a cântat din cornuri de lut.

Dacă vuieşte, ori stă să se culce, 
vocea pământului e dulce.

Nimeni nu poate să ne despartă de noi, 
de suntem oameni ori poate eroi.

Creşte într-una măreţul univers – 
să-i dăm ocol cu un vers.

Cu viitorul, cu îndepărtatul trecut,
vorbim prin cornuri de lut.

Din volumul „Columne”, 1965

Baladă

Luceafărul a răsărit 
Deasupra câmpului, stingher.

Tu sângeri, blânde cavaler,
Sufletul meu venit din cer.

De sus luceafărul lucea
Pe-obrajii mei uscaţi de plâns,
Într-un buchet frumos de nea.

Tu ai fugit într-un minut,
Cu fusta-n mâini, ca la un joc
Şi eu fricos mă-nvârt în loc!

O, nu mai râde, draga mea! 
Şi mă agăţ de nenoroc, 
Ca un copil de-un felinar, 
Şi-apuc de uşi, şi-ascult în jur, 
Cu ochii mari şi desfăcuţi 
Pe chipul meu ca două sere 
Cu flori de luceafăr în ele. 
La sânul tău mă las greoi
Cu capu-n piept peste mărgele, 
Mărgelele se rup cu noi...

Tu-n veac de veac n-ai fost a mea, 
Ca o femeie, ca o stea! 
În pieptul câmpului înfipt 
Stă-ntreg oraşul, floare dalbă, 
Cu casele de zid mărunt. 
Noi coborâm pe scări în jos, 
Tu cu pantofi alunecoşi, 
Cu rochia ca o za spre poale, 
Lucind pe picioarele tale, 
De parcă sunt în umbră goale.

Şi-mi spui să tac şi mă apuci 
Râzând de umeri - şi te duci...

Din volumul „Cloşca cu puii de aur”, 1934

Ce durere e în soare?
O durere ce se simte
Ziua lungă, ziua mare.
Ce durere e în fructe?
Strugurii se coc, tristeţe –
Ce durere e în fructe
Când stau sus pe creangă, supte.
Cine plânge-n ziua mare
Ochii nevăzutei feţe?

Soarele s-a aurit 
Dar nu e la asfinţit

Din volumul „Cloşca cu puii de aur”, 1934

Bătrâne, bătrâne
De la umbra teiului,
Din mijlocul codrului, 
Bătrâne stăpâne.

Bătrâne în cârjă
Şalele te dor
De o luptă veche –
Ca pe Ştefan-Vodă 
Rana la picior.

Îţi aduni la umbră 
Muşchi de pe copac 
Luna nu te vede
În mijlocul codrului,

Bătrâne voinice, 
Om cărunt şi-ncet
De lângă bordei
Şi din flori de tei!

Din volumul „Cloşca cu puii de aur”, 1934

Mai bine-aşa se arată 
Visarea ce-mi doresc.

Ea inima mea goală 
în albie o scaldă,
Ca pe un trup de fată 
Cu faţa întristată...

Mă vezi prin geam? Privirea 
Din fugă ţi-o opreşte,
Căci în aceste pagini
O voce îţi vorbeşte.

Prietenul cititor,
Vezi de adu-mi-l iară.
În slove e desemnul,
Grafologie amară.

Din volumul „Cloşca cu puii de aur”, 1934