Te-ai aplecat milos ca pe o rană,
Spre cei umili, — și-ntreaga suferință
A vieții-ai înfășat-o în credință, —
Și-ai sărutat mizeria umană
Din lumea ca o floare putrezită
Pe care doar păcatul o încinge,
Zbătându-se în resemnare când învinge
Destinul peste viața înnegrită.
Păcatul, crima, furtul, nebunia
Târâte-s fără voie-n frenezia
Ființei ce confundă cerul și infernul, —
Și bietul om învins când se prosternă,
Simte-n sărut iertarea cea eternă
Pe care-o dă cu milă El, eternul.
Din „Medalioane lirice (versuri inedite)”, 1956-1963
Texte culese din: Alexandru Colorian, „Poeme”, Editura pentru Literatură,
București, 1968
|
