Doare, da, când se deschid bobocii.
Altfel, primăvara cum s-ar teme?
Altfel, dorul s-ar înfiora,
când răsare și pe ger, devreme?
Iarna ocrotit a fost bobocul.
Ce putere vrea să-l spargă, oare?
Doare, da, când floarea se deschide,
și-apărându-se, de-asemeni doare.
Doare, da, când de pe crengi cad picuri,
tremurând ca lacrime, cu teamă,
și de ram se-agață și se umflă,
și-altă forță spre pământ îl cheamă.
Grea-ndoiala, greu necunoscutul.
Când te-atrage-adâncul către sine,
greu s-aștepți tremurător pe-o creangă;
să rămâi e greu; să cazi, e bine?
Și când nu mai poți răbda, deodată
ți se sparg toți mugurii în soare.
Fără teamă se desprind de ramuri
stropii, într-o ploaie sclipitoare.
Uită ei sfială și-ndoială,
teama de o altă, nouă fire;
singuri și încrezători în sine
înveșmântă țărna-n devenire.
Traducere de Veronica Porumbacu
|
