Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Dimitrie Anghel

(1872 - 1914; biografie)

Cântec
Cum cântă marea
Darul valurilor
Omul din lună
Pastel
Curcubeul
Ex-Voto
Toamna
În umbra de castani
Și dacă
Florile


         

Cântec

Garoafele din glastră, stând gata ca să moară,
Vorbesc de-o fată blondă cu fața diafană,
Vorbesc de-o prea frumoasă și mândră castelană
Ce le-a purtat de grijă o-ntreagă primăvară...

Vorbesc, și pun la cale garoafele din glastră:
- „Carminul să ni-l strângem, și-n pulbere măruntă,
Pe-obrajii ei să cernem ușor, în zi de nuntă,
Să nu mai fie alta cum e stăpâna noastră.”

Sămănătorul, 17 decembrie 1906

Din volumul „Fantazii”

La inceputul paginii

         

Cum cântă marea

În fiecare seară, de-un timp, stau cu mirare
Și-ascult ce straniu cântă tumultuoasa mare.

Atent îmi plec urechea, și-ascult notele-i grele,
Ascult, cătând pe-ncetul să mă deprind cu ele,

Să-mi lămuresc ce-o doare când spumegă de ură,
Ce vrea să spuie marea cu-nfricoșata-i gură.

Dar apele-i țin taina, schimbând a ei cântare,
Acum, parcă se joacă zvârlind mărgăritare,

Și-acum, ca supt imperiul unei porunci secrete,
Își părăsește jocul, și-n larmă de trompete

Își trâmbiță mânia, iar miile-i de crește
Le umflă în talazuri, în larguri dând de veste,

Că cineva ascultă și-nseamnă cu mirare
Ce poate să surprindă din larga ei cântare.

Sămănătorul, 24 decembrie 1906

Din volumul „Fantazii”

La inceputul paginii

         

Darul valurilor

Azi am găsit pe dună un braț alb de statuie,
Un braț furat de valuri de cine știe unde...,
Al cui a fost odată, cine-ar putea să spuie,
Când a căzut în mare, cine-ar putea răspunde?

E-un braț alb de femeie, fărmat mai sus de umăr,
Și marmora-i atâta de clară și curată,
Încât nu-ți vine-a crede că ani fără de număr
S-au scurs de când stă astfel în valuri îngropată.

Și mâna, mâna-i fină, sculptată cu iubire,
De-ai spune că artistul pe când cioplea din daltă
În marmora rebelă suprema-i amintire,
Pe fruntea lui modelu-și purta mâna cealaltă.

Trecea frumoasa mână pe fruntea inspirată,
Trecea dezmierdătoare dând vițele-ntr-o parte
Iar el cioplea cu râvnă, visând că poate-o dată
Atât o să rămâie dintr-înșii după moarte.

Și-ntr-adevăr că veacuri s-au scurs și iat-o iară
Purtând pe brațul tânăr o algă ce scânteie,
O algă-nmlădiată frumos ca o brățară,
Asemeni unui ultim capriciu de femeie.

Sămănătorul, 4 februarie 1907

Din volumul „Fantazii”

La inceputul paginii

         

Omul din lună

Privesc o semuire de om în discul lunii,
Un chip bizar ce râde, privind de sus pământul,
Un râs amar și straniu ce-l au numai nebunii,
Și morții, când pe buze li-a-ncremenit cuvântul.

E-un om cu bună seamă, e-un cap de om, - o mască,
Dar după ironia acestei măști s-ascunde
Cea mai cumplită moarte ce-a fost să-mpărățească;
Și totuși chipul ăsta îl știu de nu știu unde...

L-am mai văzut desigur demult, dar poate anii
Și-au zugrăvit sarcasmul pe marea lui durere
Și tot ce-a ars într-însul s-a stins azi ca vulcanii
Ce râd în discul lunii cu-albastrele cratere.

L-am mai văzut desigur, și-l știu, - dar tu, iubită,
Ce te-ai desprins să judeci cuminții și nebunii,
Când stai privind pe geamuri cu fața liniștită
Cunoști tu cine-i omul ce râde-n discul lunii?

Sămănătorul, 15 iulie 1907

Din volumul „Fantazii”

La inceputul paginii

         

Pastel

Ce zarvă e în lumea porumbilor în zori,
Și câtă bucurie în jurul casei voastre:
Privește, vin păunii cu crestele albastre
Și cozile învoalte ca un ghiveci de flori.

Și-n urma lor, curate și lucii ca zăpada,
Pășind pe cărăruia cu albe romănițe,
Coboar-acum alaiul de mândre păunițe,
Că de-atât alb, deodată s-a-nveselit ograda.

Și s-a trezit măgarul zbierând duios la soare,
Vroind să spună parcă ce vede și-nțelege;
Dar trist își pleacă fruntea ca Midas, vechiul rege,
Văzând albasta-i umbră culcată la picioare.

Sămănătorul, 17 decembrie 1906

Din volumul „Fantazii”

La inceputul paginii

         

Curcubeul

Ce schimbătoare e la munte
Lumina; cât ai scăpăra,
Un curcubeu a-ntins o punte
Din casa mea pân’la a ta.

Și-un gând, un gând nebun îmi vine!
- Așa-s poeții uneori –
Să mă avânt până la tine
Pe puntea asta de culori.

Cu fruntea de lumini brăzdată
Să urc tăriile cerești
Și, când nici nu te-aștepți, deodată
Să-ți bat cu degetu-n ferești...

Dar când să urc, frumoasa punte
S-a dărâmat, - ș-acuma norii
Au tras perdeaua cătră munte:
Nebuni sunt, Doamne, visătorii!

Sămănătorul, 21 ianuarie 1907 – Semnată Ion Fulga

Din volumul „Fantazii”

La inceputul paginii

         

Ex-Voto

Pășește-ncet, să nu deștepți tăcerea,
Coboară-ncet ca-ntr-un cavou pustiu
Și-ascunde-ți bucuria ori durerea,

Să te presimt abia, să nu te știu,
Abia să te presimt ca pe-un parfum
De floare scuturată timpuriu...

Căci pe-al tău suflet mândru, orișicum,
O clipă-am fost stăpân... Pășește-ncet...
Nu turbura nici praful de pe drum...

Un clopot e un suflet de poet...
Nici rochia-ți foșnind să nu-l atingă,
Să nu se redeștepte un regret...

Acum când izbutise să se-nvingă 
Și gândurile vechi să și le-adune,
O, lasă-l în tăcere să se stingă:

Pășește-ncet... nici un cuvânt nu spune.
Căci de-ai vorbi, ca de subt bolți profunde
De pretutindeni, ca să mă răzbune,

Ecouri mustrătoare ți-ar răspunde.

Sămănătorul, 2 decembrie 1907

Din volumul „Fantazii”

La inceputul paginii

         

Toamna

Vara s-a dus...
Palid, și fără vlagă, moare
Colo-n apus,
Mâhnitul soare...

Pustii sunt toate...
Când vine toamna cu vălu-i alb de brumă,
Holdele-s moarte,
Pădurea-i goală, izvoru-n maluri jalnic sună...

S-a stins farmecul nopții...
Nu mai răsare luna-n taină...
S-au îmbrăcat natura-ntreagă... cu-a morții
Neagră haină...

10 octombrie 1888

Reprodusă din „Limbă și literatură”, VII, 1963

La inceputul paginii

         

În umbra de castani

Iubito, te tot aștept să-mi vii,
În umbra de castani,
Ce-au tăinuit iubirea noastră
Atâți amari de ani.

Din vremile de mult trecute
Om întocmi amorul iarăși
Și dând de-o parte toate cele,
Din nou ne-om prinde buni tovarăși.

Și, îmbătăți de fericire, 
Om da uitărei-ntreaga lume.
Eu după gât te-oi săruta,
Iar tu râzând mi-i spune glume.

Vântul printre crengi ne-a aburi
Cu miros de sulcină,
Iar luna-n ceruri răsărind,
Ne va-mbrăca-n lumină.

Iar noi dormi-vom duși pe gânduri
În umbra de castani,
Tăinuitori iubirei noastre
De-atâți amari de ani.

16 Ianuarie 1889

Reprodusă din „Limbă și literatură”, VII, 1963

La inceputul paginii

         

Și dacă

‘Și dacă ramuri bat în geam’ Eminescu

Și dacă norii se adun,
Pe cer albastru și senin,
E ca durerea să mi-o spun
Și inima-mi să mai alin.

Și dacă codrii sunt pustii,
Și nu răsare luna,
E că de-acum n-o să-mi mai vii,
Pe veci, pe totdeauna.

Și dacă ramu’le se bat,
Acum, ca și-înainte
E că de-acuma te-am uitat
Și nu te mai țin minte.

Și dacă mâna-mi o mai lunec,
Pe-a lirei coarde amorțite
E ca o clipă să-mi întunec
Durerile-mi nețărmurite,

Și dacă sunt așa pustiu,
Și nimeni nu mă știe,
E că așa am fost să fiu,
Și că așa a fost să fie.

2 martie 1889

Reprodusă din „Limbă și literatură”, VII, 1963

La inceputul paginii

         

Florile

De câte ori deschid portița și intru în grădină-mi pare
Că mă cuprinde-o vrajă dulce, și florile-mi dezmiardă ochii.
O fantazie uriașă le-a dat un strai la fiecare,
Și fete nu-s pe tot pământul să-mbrace mai frumoase rochii.

Pe crin l-a miruit în frunte, lăsându-i hlamida regească
Să poată-mpărăți cu fală norodu-i de mironosițe,
Cicorilor le-a dat seninul strâns din privirea omenească,
Iar râsul fărâmat prin lume l-a nins pe foi de romănițe.

Sfiala care urcă-n fața fecioarelor când vine-amorul,
Și toată jalea și netihna acelora ce-așteaptă mirii,
Mâhnirea toat-a unui suflet pe care îl ucide dorul
Le-a pus pe-un ram, și-atuncea lumea s-a-mbogățit cu trandafirii.

La fiecare pas te-așteaptă câte-o minune, - ici scânteie
Ca un rubin o ghințiană, colo un stânjinel se joacă...
Slavă aceluia ce-aruncă din cer lumini de curcubeie,
Și a știut să țese nalbei un cuib din tort de promoroacă!

Slavă! căci tristă-ar fi fost viața, și-ntunecat pe veci pământul,
De n-ar fi fost măcar o floare, ce-am fi sădit noi pe morminte?
Ce-ar fi cernut, în primăvară, când trece prin grădină vântul,
Și cu ce dar ți-aș da azi ție ca să-ți aduci de mine-aminte!

Sămănătorul, 16 Februarie 1903

Din volumul "În grădină", 1905

La inceputul paginii