Ce dimineață dulce cu vagi și albe zări,
Cu sclipăt ca de platini părând o apă lină;
Sus, norii trec pe boltă ca niște-nduioșări,
Îmbrățișând dulceața acestei glii, latină.
Din stropitoare, apa cu aburi de cristal
Țâșnește în grădină pe iarba-ngălbenită,
Asemenea fântânii cu glas oriental
Din, albanez, palatul domniței, adormită.
Vioaiele hortensii cu chip de porțelan,
Cu grelele mănunchiuri trandafirii ne-mbie;
Ce-ncântătoare-i clipa – ce minunat liman!
Ce dulci nădejdi în aer, pe ape și-n câmpie!
Ce vis! Parc-ai fi iarăși un copilaș plăpând...
Râzând, te vâri în stratul de flori – ce fericire!
Te crezi albină parcă – lumină, briză, vânt,
Și inima ta beată pătrunde în potire.
Un trup cu dulci antene de miere pari să fii;
Înflăcărat, un suflet cu aripi și petale;
Întreagă lumea, beată, îți pare-a oglindi...
Dar într-o zi, ah, somnul, pe plaiuri vechi, natale!
Din volumele „Străluminările” și „Umbra zilelor”
|
