Ca să te-ntorci, părinte, ca să te schimbi, ce vrei?
Să-ți pun pământ cu iarbă și praf de drum pe frunte?
O, zgomotul acela din gropile cu lei
m-ajunge și se face că nu mi se răspunde.
Ai vrea să fii, dar umbra de trup ți se desparte;
ai vrea s-adormi, dar ziua e-ntreagă un amurg.
Tu sui și cazi același, posomorât de moarte
în mâlul viu, și-n mâluri cobor și eu, și urc.
Alături marea sună a sol arat, la fel
ca ieri și-acum o vreme; dar știu că-n zori, pe față
paloare voi aduce, scăpat printr-un tunel
din Babel – și, pe buze, un gust amar de ceață
Din volumul „Patimile”, 1968
|
