Despre iuţeală, mânie şi posăcie - Anton Pann

Povestea vorbii

Unul trecând un râu mare, când vru carul a-şi suci,
Cu-ntâmplare deodată rupe oiştea aci.
El necăjit stă, se uită, fluierând şi înjurând,
Îşi dă palme, bate boii, dă-n car şi-n toate de rând;
Dup-aceea ca s-o lege o funie de tei ia
Şi începe să o scuipe, s-o poată ceva muia,
Dar, din contră, şi l-aceasta înjura, se necăjea,
Că cum vrea el să o moaie, scuipatul nu-i ajungea;
Iar un om ce sta deoparte şi la dânsul să uita
Începu de el să râză, zicând: - Vai de mintea ta!
Mă! omule, dar nebun eşti? Moaie funia în râu!
Ce tot stai şi scuipi din gură, când ţ-e apa pân’ la brâu?
- Da, bine zici, - el răspunse – că mai ştiu ce fac şi eu!
Parcă-mi lipseşte o doagă, acum la necazul meu.

Unii de necaz când dau
Pierd şi mintea ce o au;
Iar alţi de el nu mai scap
Şi tot au simţit in cap.